Mircea Radu IACOBAN

România se cutremură! Ba în Vrancea, ba în Banat, ba în Gorj, măruntaiele pământului par a se trezi din adormire. Se spune că-i de bine (sub-pământurile se calmează reașezându-se) ori de rău (activitatea seismică moderată ar prevesti un cutremur de proporții). Oricum, românii au început să se obișnuiască și o zguduire tectonică de trei-patru grade nu prea mai reprezintă motiv de breaking news. Așa să și rămână! – numai că, pentru cei care l-au trăit, amintirea cutremurului din 1977 încă-i vie și pâlpâie. O bună parte a populației, cea mai numeroasă și mai activă, n-are cum uita... ceea ce n-a trăit, așa că dezastrul din 4 martie 1977 e-o poveste tristă cu un „a fost odată” despre ce s-a auzit câte ceva și cam atât.

Apariția uneia dintre cele mai interesante cărți-cronică dedicate dezastruosului seism, cea dintâi apărută în România, merită să fie reamintită: se intitula „Secunde tragice, zile eroice” și s-a tipărit într-un tiraj impresionant (120.000 ex.) la „Junimea” ieșeană. Am încredințat culegerea de mărturii imediate și imagini foto cu adevărat elocvente reporterului frenetic Aristide Buhoiu, datorită căruia între coperți au fost adunate semnături dintre cele mai „rezonante” ale momentului (Ana Blandiana, Nicolae Breban, Nina Cassian, Octavian Paler, Ecaterina Oproiu, Liviu Petrina, Emanoil Valeriu ș.m.a.). Împrejurarea a permis o generoasă și dezinteresată înmănunchiere de eforturi, precum și alăturarea unor nume care altfel nu ar fi găsit paginile unei tipărituri capabile să le suporte împreună. La Editură s-a muncit câteva zile și nopți adunați cu toții în același birou-comandament, iar recordul de operativitate editorială îl atestă datele din caseta tehnică: „Dat la cules, 4 aprilie 1977”. Deci, exact la o lună după nenorocirea din martie, „Junimea” izbutea să trimită la „Casa Scânteii” un manuscris redactat, tehnoredactat și însoțit de peste 100 de fotografii, una mai cutremurătoare decât cealaltă. Tipografii bucureșteni au ținut pasul cu Editura și numai în 8 (opt!) zile am avut cartea culeasă, corectată și gata de a intra în rotativă.

După care... a început un adevărat calvar. Paginile cu ilustrațiile au fost trimise la faimosul „Cabinet 2”. Așteptăm o zi, o săptămână, altă săptămână... nici un semn. În fine, „prima tovarășă” catadicsește să-și arunce privirea asupra atât de așteptatei cărți. N-a trecut mai departe de copertă: „Ce idiot de fotograf mai e și ăsta?” (textul exact al observațiilor „savantei” ni l-a furnizat o persoană care nici azi nu dorește să i se facă public numele). „Idiotul” fotografiase cuplul prezidențial în fața unor ruine cum destule erau în tot Bucureștiul. „Savantei de recunoaștere planetară” nu-i convenea propria imagine: „Uite cum zice ăsta că țin eu piciorul!” Într-adevăr, gestul era destul de câș, însă nu era vina fotografului, doar el „zicea” ceea ce-i arăta aparatul. A fost începutul  nesfârșitelor modificări pe are avea să le sufere coperta. Când arăta bine ea, nu era suficient de expresiv el și viceversa. Nici nu mai ceream andruk-uri (probe) de la Combinatul poligrafic, pur și simplu postam altă fotografie, cu speranța că „va zice” ceva... pe placul doamnei din Găești. În sfârșit, s-a găsit o poză în care nu se sprijinea atât de șleampăt pe pământul patriei. Părea și nu părea că am trimis-o noi, de la Editură. Am aflat abia după 1989 că la atelierul fotografic de la „Casa scânteii” exista o colecție de... picioare ale „savantei” și, în caz de necesitate, se lipeau pe fotografia retușată (Adobe Photoshop încă nu exista pe atunci). A urma inventarierea fotografiilor cu „Tovarășul”. Erau de toate 19. Incredibil! Cum, numai atâtea? Drept pentru care am început să căutăm alte poze cu „cel mai iubit fiu”, pe care le-am inserat în locul imaginilor cu bieți oameni oropsiți de cutremur. Cabinetul 2 s-a arătat mulțumit abia după ce chipul lui Ceaușescu apărea pe 40 de file.

Pentru astfel de motive cartea a pierdut în cursa contra-cronometru aproape o lună de zile. În fine, apare. Difuzarea volumului „Secunde tragice, zile eroice” a adus cu sine, dacă nu mă înșel, cele dintâi cozi ca la carne în librăriile bucureștene. Urmăream cu destulă emoție, de pe celălalt trotuar, șirul de oameni ajuns până în dreptul fostului lactor-bar „Dorna”, după care dădea colțul, când m-a interpelat o bătrânică ce purta eterna sacoșă goală din fire împletite de nailon: „Ce se dă aici, maică?” Îi răspund: o carte. „I-auzi!” Repede, o prestigioasă firmă franțuzească s-a oferit să achiziționeze copyrightul, cu o singură condiție: ediția să fie prescurtată prin aducerea pozelor cu Ceaușescu „la un nivel rezonabil”, cititorul din Franța fiind interesat de o carte despre cutremur, nu de „omagiul patriei, conducătorului iubit.” Desigur, „forurile” de la CCES au respins imediat propunerea de traducere – aș putea spune chiar cu indignare.