MĂRTURISIRE

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

S-au strâns mulți ani de când, scriind în presă, pe ”rețele” și în cărți despre viața sălbatică și, critic, la adresa unor personaje care distrug patrimoniul natural - într-un cuvânt, Natura - iar odată astea, calitatea vieții multora de aici, sunt întrebat ”Cum de mai poți?...” sau ”De ce nu pleci?...”

Acestor sinceri binevoitori le sunt dator cu un răspuns și asum: mi-a trebuit ceva curaj pentru mărturisirea ce va urma. Și o fac nădăjduind că voi fi crezut, că nu va fi înțeleasă ca laudă, ci cuvânt de recunoștință în memoria părinților.

Dintru început spun ce am mai spus și scris: când iubești, nu pleci. Nu pleci din familia, din casa și din țara ta. Fiindcă plecând, le lași pe mâna altora și nu e cum ca, în timp sau la întoarcere, să le găsești tot așa sau mai bine; fapt care poate naște amarnice regrete.

Deopotrivă, după destui ani, afirm cu hotărârea unui îndelungat experiențial: sensul vieții unui om nu depinde deloc de te miri ce nulități cocoțate politic în putere, administrație sau în veroase afaceri ”de succes”.

Da!: sensul vieții, implicit, valoarea celei personale depind strict de individ, incumbând generozitate spre sine și ceilalți. Iar condiția este stilul de viață... Întrucât se știe: ”Stilul este omul”. De aceea mă întreb: câți oameni au cu adevărat stil? Și, subliniez: întrebarea nu e deloc una ”superioară”.

Cred că validarea ”talantului” personal și ”înmulțirea” sa - dezvoltarea individuală, adică - sunt la îndemâna fiecăruia, condiția necesară fiind ca părinții (sau ”crescătorii” - bunici, unchi, mătuși...) să îi acorde constant atenție și exemplu personal bun, la vremea celor ”șapte ani da acasă” și mai apoi, până la plecarea de acasă... Și nu mă sfiesc să adaug: de ceva vreme și astăzi mai cu seamă, acești părinți iubitori sunt rari.

În ziua de azi părinții sunt ”ocupați” - cu câștigul, cu ”planurile”: carieră, imagine, averi… Sunt adulți pentru care copilul e „invizibil”; părinți care, în cel mai bun caz, cred că dacă-i dau ”de toate” e destul…; ”de toate”, mai puțin atenția iubitoare, spre a descoperi în copil aplecările, tendințele, într-un cuvânt ”talantul” biblic, necesar a fi cultivat și încurajat în familie.

Doar atunci viitorul adult, înmulțindu-și ”talanții” – căci de regulă talentul e multiplu!... - își va alege o profesie sau mai multe chiar (!), urmând să lucreze; nicidecum nu va alege la întâmplare ”ce se cere”, căutând mereu un ”loc de muncă unde se câștigă”.

Deosebirea dintre lucru și muncă e cheia: cel aflat în vocație lucrează și, fiind ”artist” în ce face, nu ostenește și zilnic e bucuros, încărcându-și bateriile din sine... El nu depinde decât de el.

Ceilalți muncesc, trag tare tot anul „la locul de muncă”, spre a-și încărca bateriile în vreun concediu mereu prea scurt… Aceștia - și deloc nu sunt puțini – da: depind substanțial de negăsiții stăpâni politici despre care pomeneam…

Așadar, dacă scriu despre tristeți ale locurilor și ale semenilor mei – oameni sau ființe necuvântătoare – o fac din iubire (unde empatia și compasiunea ființează), nicidecum fiindcă eu trăiesc limitat și trist. Scriu fiindcă mulți fie nu pot umbla ca mine, fie nu știu altceva și trăiesc în locurile stricate de ”proștii zilei”.

Eu însă, concret, trăiesc ”pe hartă”, în locuri încă întregi și curate, căci acestea mai sunt... Mă bucur când fur în pixeli chipul unei sălbăticiuni, de răsăritul ce mă prinde pe un pisc, pedalând pe vreo potecă munteană, la marginea apei cu o inutilă undiță sau lângă un caiac…

Mă bucur de inspirația desenelor menite unei noi cărți… Mă bucură glasul chitării mele, aducând cu el versuri potrivite și sunetul stins al tastaturii când scriu, după ce îndelungată vreme staccato-ul mașinii de scris îmi umpluse camera; vechea mașină de scris - care și azi îmi ține tovărășie – mi-o făcuse cadou tatăl meu; cum tot el îmi adusese întâiul aparat de fotografiat, apoi chitara și de îndată, acasă, pe Lebeda-bacsi, profesor de chitară clasică și excelent instrumentist la Opera Română din Cluj… Și câte altele pe care le-am omis cu bună știință, fiindcă mi-ar lua multe pagini: pagini despre mama și bunicii materni de pe Valea Sebeșului cea de demult...; oamenii la care, printre multe bune, iubirea s-a întrupat și în dojana blândă fără pedeapsă și în elogiul ferm, fără altă răsplată…

Îmi puteam dori mai mult?...