Mircea Radu IACOBAN

Parcă într-adevăr „doar vechiul tei” a rămas la fel ca altădat'! Amintiţi-vă de lucrurile simple. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 ridicai receptorul  şi începea aşteptarea...venirii tonului. Noaptea, ţiuia aproape imediat; ziua, aşteptai de ţi se lungeau urechile. Formai numărul şi, desigur, suna ocupat: la celălalt capăt al firului ori apelatul pescuia şi el tonul cu receptorul ridicat de-o săptămână, ori era un cuplaj şi vorbea vecinul, ori vechile maşinării ale centralei percutau în gol. O convorbire interurbană era o adevărată aventură. Mai întâi făceai o comandă la 09, care, de regulă, suna ocupat. Acolo, ţi se completa o fişă, după care aşteptai momentul ferice în care centralista băga jackul în repartitor – dura ore în şir.

Pe vremea aceea lucram la Radio şi de legăturile telefonice depindea în bună măsură însăşi exercitarea profesiei. Cum am mai spus, am găsit o rezolvare cât se poate de românească: în programele muzicale alcătuite la cererea ascultătorilor includeam melodii solicitate de centralistele de la telefoane. (Cu aceeaşi reţetă fericeam şi bucătăresele de la cantina Paladi, care, totdeauna, ascundeau o pârjoală în plus sub piureul subsemnatului!) Greu de crezut, dar dedicațiile muzicale nu erau nominale (dacă se strecoară pe post numele vreunui reacționar neverificat?), așa că formulele erau de genul „un grup de ascultători de pe strada nu știu care”, ori „pentru harnicii muncitori de la de la secția cutare a fabricii cutare”. Azi, telefoanele fixe sunt cvasi-abandonate, mobilul, la îndemâna oricui, a preluat aproape tot traficul, vorbim oricând, oricât şi de oriunde, dialogăm gratis şi instantaneu intercontinental prin internet... pe vremuri, noi, cei bătrâni, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei!

În primele clase, la şcoală scriam (adică, zgâriam) pe tăbliţe de ardezie. Ţin minte şi acum prima hartă schiţată pe plăcuţă: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, vertical şi tremurat, popa Vedeanu. Azi, puştimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniţă. Nouă, ni s-a dat voie la cerneală şi condei abia din clasa a III-a. Îşi închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că în România, „Grădina Maicii Domnului”, au putut exista cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ţi puteai cumpăra de-odată şi cămaşă, şi maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei, întoarsă pe dos.

Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, toate bunătăţile au fost strânse pentru oaspeţi. Ţin minte cum, după Festival, se striga pe uliţele Sucevei: „Se dau bomboane!!” Mai ştie cineva ce-i acela „tren mixt”? De unde să ştie? Am găsit în arhiva Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iaşi, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (vagoane de marfă şi de călători): îl aducea pe Labiş la Iaşi, în 1952. Clasa a III-a însemna bănci de lemn, tren mixt, adică manevră la toate porţile.  De la Fălticeni la Dolhasca,  cale de vreo 20 de km. călătoreai mai bine de două ceasuri.  De la Iași la Vaslui autobuzul RATA făcea patru ore. Ei, şi? Cine a avut de ajuns, ajungea.

Noile cămine ale Universităţii din Iaşi oferă studenţilor confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu de toate. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiaşi Universităţi: 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată. Şi am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, de televiziune nu mai vorbesc, la cinematograf rulau doar filme ruseşti în care partizani bărboşi nu osteneau să secere nemţi cu nemiluita, nici radio n-aveam, doar un difuzor ce transmitea minunăţia de emisiuni locale, cu articolul de fond din „Scânteia” în fiecare dimineață. Făceam focul cu coceni în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva maşini din Suceava zăceau în prostie la bariera azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată.... Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcţionează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de-aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici... nici...

Așa că-i limpede: azi trăim incredibil de bine!