Mircea Radu IACOBAN

Iar se construieşte o scenă în buricul târgului! Iar circulaţie poticnită, iar bubuială de zuruie ferestrele până târziu în noapte! Drept pentru care şi eu reorânduiesc în pagină câteva dintre ideile unui articol publicat cu ani în urmă; nici n-a fost nevoie de prea multe „updatări”, parcă l-am scris azi! Întrebam atunci, întreb şi acum: nu vi se pare că-s prea multe festivaluri în ţara asta a noastră? Fie vară, fie iarnă, orice săptămână românească este garnisită cu sumedenie de evenimente festivaliere şi fiecare târguşor se simte obligat să-şi afirme prezenţa, rezultând un program general mai bogat decât cel al tuturor Țărilor Nordice la un loc! Naşterea festivalului este precedată, de regulă, de o discuţie de principii cu edilul-şef: „Dom' Primar, toate cătunele din jur au câte un Festival, numai noi, nu. Cum să ieşim în faţă făr-de Festival?” Edilul este încântat de idee; ceva-ceva reţineri are după ce primeşte răspunsul la întrebarea „Cât costă?”, dar în cele din urmă, cu un oftat, achiesează (altă rimă n-am avut) şi iaca, pe plaiul mioritic înmugureşte încă un Festival. Câte or fi de toate? Cine să mai ştie, fiindcă unele-s cuplate cu „zilele comunei”, altele-s festivaluri în Festivaluri, iar multe nu depăşesc, ca răsunet şi mediatizare, rangul de eveniment local. Nu-s prea destule? Doar costă! N-am nimic, Doamne fereşte, cu dreptul poporului la „circenses”, nu contest efectul educativ al acestor întâlniri cu muzica, portul popular (cât mai este), religia, literatura, sportul, gastronomia, întru totul utile pentru îndulcirea tonusului naţiei. Dimpotrivă! De altfel, sunt şi bune prilejuri pentru instruire şi socializare – cam asta a fost şi întâia lor misie. Putem coborî originea evenimentului festivalier până-n antichitate, da-i mai lesne să-i aşezăm pilduitoarea naştere în epoca formării naţiunii americane, când coloniştii stabiliţi la zeci de mile unul de celălalt căutau prilejuri să-şi întâlnească vecinii. Aşa au apărut, în SUA, Festivalul Arahidei, Verzei murate (în patru localităţi din est şi vest), Mărului, Cartofului, Anghinarei, Dovleacului, Bucatelor, Mâncăilor (la Delavare), Fructelor de mare, Mâncărurilor Greceşti (Tallassee), Grătarului (Lexington), Biscuitului, Popcornului (Marion), Ciupercilor, Strugurilor, Lintei, Cireşelor, Căpşunilor, Mâncărurilor uşoare, Porcului (Ramoke Chowan), Soiei (Tennesse), alături de mai multe Festivaluri ale Homosexualilor şi Lesbienelor (New Jersey), de un pitoresc Festival al… Testiculului ş.m.a. Câtă vreme datează de vreo două secole, au, ca să zic aşa, temei legal. Și-n România ar exista nu puţine cu rădăcini în vechime, susţin etnologii, dar taman astea-s uitate; copiem, în schimb, pe americani şi nu numai că importăm sărbătorile altora, dar, adesea, le şi botezăm pompos, în englezeşte. Dacă cercetezi desfăşurătoarele în amănunt (unele primării afişează programele pe net: cam acelaşi gen de manifestări în toate, indiferent de titulatură) constaţi că, în funcţie de punga urbei, s-au stratificat două-trei niveluri de participare. La Festivalurile cu moţ cântă Patricia Kaas (zice-se, cantatricea ar primi câte 100.000 de euro la orice apariţie), la cele de rangul doi se produc vedetele noastre (aproape aceleaşi nume mereu), iar în cazul aşezărilor mai amărâte rămân să încânte publicul talentele locale şi judeţene. Că nu-i Festival, fie al Cartofului, fie al Berii, lipsit de o cântare pentru care Primăria construieşte ditamai măgăoaia de scenă, dărâmată sisific a doua zi. Dacă n-avem astfel de evenimente cu certificate de naştere străvechi, există câteva realmente utile şi prestigioase, impuse prin calibrul participărilor, frecvenţă, amploare şi ecou – nu numai naţional: Festivalul „Enescu”, Festivalul de Teatru de la Sibiu, „Cerbul de Aur” (iată-l „redivivus” după 50 de ani!) şi alte zece-douăzeci justificate prin originalitate şi specific haios (în partea noastră de ţară, Festivalul Usturoiului, al Păstrăvului, al Hribului – mai ales că-i an cu hribi!...) urmate de sumedenia mărunţişurilor costisitoare. Rămas în propriul siaj de Capitală Culturală Europeană, Sibiul deţine, fie şi doar numeric, recordul, copleşind cu invitaţii aproape cotidiene. Te întrebi dacă în oraşul de pe Cibin se mai şi munceşte, fiindcă zi-noapte-i Festival! A apărut şi bănoasa meserie de „organizator festivaluri”, Primăria nu trebuie să-şi mai bată capul, se dă un telefon şi maestrul de ceremonii dirijează pe computer circulaţia vedetelor: Leşe la Brăila, Fuego la Carei, săptămâna viitoare, invers. N-ai Festival, nu exişti pe harta României! Dac-ar socoti cineva câte parale au costat în total, s-ar vedea că reprezintă mulţi kilometri de autostradă! Încă o dată: să fie festivaluri, c-avem nevoie de distracţie în meniul cotidian şi naţia vrea să se destindă după împilările crizei şi tensionata harababură politică. Da-ntr-o ţară calică, în care se munceşte pe sponci, proliferarea de moft a distracţiei costisitoare e tichia de mărgăritar. Mai potoliţi-vă! La muncă!