Mircea Radu IACOBAN

Am văzut-o, într-o fotografie din anii trecuţi, pe Şarapova îmbrăcată într-un mantou de vulpe polară, coafată, aranjată, pe tocuri – ce femeie! Ziceai că abia revenise din ring după faimosul vals din „Anna Karenina” ori că-i Audrey Hepburn într-o scenă din „Război şi pace”! Maşa a trecut de 31 de ani, tot impecabil arată şi tot năprasnic serveşte; adevărat, acum ţipă ceva mai răguşit şi mai isteric, feţişoara i se strâmbă mai urâţel la efort, dar, oricum, şi-a păstrat ţinuta de mare doamnă, cu paşi mărunţi şi alintaţi, siluetă impecabilă şi gestică atent supravegheată, de balerină la „Bolşoi”. Drept pentru care nu mi-o pot închipui nicidecum citind gazete la closet ca să treacă timpul şi s-o scoată din mână pe fătuca din Constanţa – dar, se pare că asta e! Simona n-are perfecţiunea fizică de manechin a Maşei şi, totuşi, rămâne preferata publicului. Nu-i vorba doar de românii aciuaţi pretutindeni în lumea largă: ansamblul tribunelor a fost (cu excepţia partizanatului de înţeles când joacă un conaţional) mereu de partea ei.

Două mari atuuri ale Simonei: simplitatea şi sinceritatea. Nimeni n-o vede recurgând la şmecherii şi trucuri ieftine: ea intră pe teren ca să lupte, şi asta face: luptă. Cinstit, dăruit, din toate puterile, şi chiar peste puterile ei. Aş zice că pe mutrişoara ei drăgălaşă şi copilăroasă mai bine o prinde ţinuta Nike decât capa de vulpe argintie; farmecul personal nu-i lipseşte, da-i mai subtil, mai ne-contrafăcut, vine cumva din înăuntru, fără prea mare legătură cu perfecţiunea formelor şi box-office-ul în mondenitate. Instinctiv, datorită şi handicapului staturii, cât şi faptului că vine dintr-o ţărişoară mai mică şi mai oropsită, care, se ştie, nici n-are niscaiva merite în formarea şi impunerea tenismenei nr. 1 în lume, Simona este percepută mai degrabă drept Cenuşăreasa din basmul fraţilor Grimm, pe când Şarapova ar întruchipa, cel puţin la prima vedere, una dintre surorile vitrege.

Sigur că-s percepţii subiective, n-au legătură cu performanţa în sine, probabil că intervine şi sfânta invidie cu care din totdeauna este întâmpinată perfecţiunea formelor, dar atunci când Cenuşăresei nu numai că i se potriveşte condurul, ci şi dansează încălţată cu el mai strălucit decât toate celelalte, nu se poate să n-o ai la inimă şi să nu te bucuri de victoriile ei ca de izbânzile tale. A fost o vreme, cu câţiva ani în urmă, când Simona părea că se îndreaptă către un prea grăbit apus al carierei. Scriam atunci, chiar în acest colţ de pagină, despre Cometa Halley, care a fost văzută prima oară în urmă cu vreo 900 de ani şi care, periodic, revine. Cometa Halep a irumpt în 2010, la Marbella, spre a „exploda” literalmente în 2013, când tenismena noastră a câştigat şi râvnite trofee, şi primul milion de dolari. S-a apropiat de periheliu în 2014 (antrenor, Fisette), după care, încet-încet, s-a tot îndepărtat de soarele performanţei, spre a ajunge (cu Cahill!) la un „afeliu” (termenul desemnează nefericitul punct maxim de distanţare) cât se poate de îngrijorător. Câţiva dintre cei ce o scaldă în laude acum îi prooroceau trecerea în anonimat! Făceam apropierea Halep-Halley nu numai din pricina sonorităţii îngemănate a numelor, ci şi pentru că linia destinului Simonei chiar are ceva din traiectoria unei comete: a apărut, s-ar zice, din neant, a strălucit de-ţi lua ochii, iar atunci începea să se mistuie, parcă urmând dictatul legilor cosmosului ce-o cheamă în zona întunecată a elipsei. Dar mai ales dintr-al doilea motiv: cometele dispar, spre a reveni periodic, la fel de strălucitoare. Halley se va arăta din nou pământenilor abia în 2061; Halep, susţineam, va reveni degrabă, fiindcă o îndreptăţesc atât înzestrarea, cât şi vârsta, dârzenia, inteligenţa şi, nu în ultimul rând, buna cuviinţă ce-o deosebeşte radical de anti-modelul Năstase.

Şi iat-o pe Simona, în 2018, hotărât impusă pe harta astrală a marelui tenis! A adus atâta bucurie românilor într-o ţară pusă doar pe scandal, intrigi şi autodemolare, cât n-a făcut-o nici unul dintre sporturile subvenţionate de stat şi diriguite de plăsmuite oficialităţi de carton. S-o afurisim când mai şi pierde? Omeneşte, este dreptul ei; în tenisul feminin, orice este oricând posibil şi explicabil... prin însăşi inexplicabilul suveran. Svitolinei i-au ieşit din nou toate, Simonei, de astă dată mai nimic. Dar este în continuare pe locul I în lume, mai mult ce-om vrea? Şi cel mai formidabil alpinist n-are cum urca mai sus decât înălţimea Everestului.

Merçi, Simona, te iubim!