Mircea Radu IACOBAN

Nu-i vorba, desigur, despre o competiţie editorială, dar, oricum, în anul Marii Uniri, ordinea în care sunt trimise în librării cele mai importante cărţi dedicate Centenarului poate sugera modul în care-i întâmpinat şi onorat evenimentul, ba chiar, într-o anume măsură, şi caratele sincerităţii demersului. Basarabenii de la Editura „Știinţa” au lansat la Iaşi, în casa lui Cuza şi chiar în ziua aniversării „Micii Uniri”, un impunător album bilingv intitulat „Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918”. Nu ştiu cum se face, dar pe măsură ce deplângem mai abitir soarta cărţii, proorocindu-i apropiatul sfârşit, în această rubrică şi-n ultima vreme am bucuria să comentez apariţii întru totul remarcabile, editate în condiţii tipografice de excepţie (unele situându-se chiar în preajma monumentalului!) şi prezentând interesul major capabil să mai elibereze cititorul din recluziunea audiovizualului! Albumul recent apărut valorifică o primă apariţie oarecum similară, aproape de negăsit astăzi („Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii”, Chişinău, 1933), ca şi material iconografic dintr-un alt album, cel editat la Bucureşti de ICR în 1993 („România. Documentele Unirii 1918”), şi devine realmente important prin aportul cercetării proprii investite de istorici moldoveni cunoscuţi şi apreciaţi (Ion Țurcanu, Mihai Papuc). De remarcat şi strădania Editurii, care a izbutit să obţină acordul unui însemnat număr de moştenitori deţinători ai drepturilor de autor pentru fondul de imagini valorificat în carte, identificând şi valorificând cu acest prilej şi imagini până acum needitate. „Albumul nostru nu poate pretinde că ar satisface exigenţele unui riguros studiu istoric” – îşi iau, în prefaţa cărţii, măsuri de precauţie autorii. Inutile, fiindcă avem de a face cu un album şi nu cu tratat de istorie. Dimpotrivă, aş spune, comentariile consistente ce însoţesc imaginile, reduse la un minim esenţial, atrag mai degrabă interesul cititorului decât ar face-o un studiu doct, împănat cu ghilimele şi trimiteri în subsolul paginii. Periplul imagistic începe cu Revoluţia rusă anti-ţaristă (27 februarie 1917) şi se încheie cu Conferinţa de la Paris şi încoronarea regelui Ferdinand (15 octombrie 1922). Un Breviar mai mult decât util sintetizează date despre membrii Sfatului Țării şi Guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti, cu adnotări din care reiese atitudinea fiecăruia faţă de actul unirii. Poate ar fi fost utilă şi menţionarea sfârşitului de care au avut parte, mulţi, mai ales cei din Sfatul Țării, fiind ucişi în închisorile şi lagărele staliniste (inclusiv cei care... au votat împotriva unirii, luaţi... la grămadă!) De remarcat că perioada şi evenimentele investigate în Album sunt foarte puţin cunoscute nu numai în România, ci chiar şi în Basarabia. Dintre sensurile şi „semnele” revelate filă de filă, spaţiul îmi îngăduie să menţionez doar două. Primul se referă la reverberaţiile care s-ar cuveni să le aibă peste veac cea dintâi decizie a Sfatului Țării: declararea independenţei şi autonomiei. Era prima şi fundamentala hotărâre, fără adoptarea ei, nici un pas înainte nu era posibil. Aparent, se prefigura o aderare a Basarabiei, cu statut independent, la viitoarea Confederaţie Rusă, dar ţinta era falsă. Unul dintre argumente: la acea şedinţă din 21 noiembrie 1917, corul condus de protoiereul Berezovschi a intonat, pentru deputaţi, „Deşteaptă-te, române!” şi „Pe-al nostru steag e scris unire!” Independenţa era evident privită ca etapă strict necesară – ceea ce nu pot înţelege, după scurgerea unui veac, criticii actuali care reproşează României „decizia criminală” (!!) de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova şi, prin aceasta, „ratarea momentului unirii”. Cu cine să se fi unit România, cu o republică unională sovietică? Greu de întâlnit mai mare idioţenie! O a doua chestiune: în împrejurări sărbătoreşti, cum începe să se prefigureze întregul an 2018, gândul recunoştinţei se întoarce firesc spre personalităţile lumii care au sprijinit cauza Basarabiei la Conferinţa de pace de la Paris. Dar n-ar trebui să-i uităm nici pe cei care contestat drepturile românilor basarabeni. Cel mai înverşunat adversar al unirii Basarabiei cu România a fost Frank Lyon Polk, şeful Grupului de negociatori americani. Era susţinut de Robert Lansing, Secretarul de stat al USA, de Charles Seymour, membru al Comitetului pentru relaţii externe al USA (a recomandat nerecunoaşterea Unirii din 27 martie 1917), de Hugh C. Wallace, ambasadorul USA la Paris şi de Bainbridge Colby, următorul Secretar de stat al USA. Cu toţii, nu voiau să supere Rusia. Ca să se ştie.