Mircea Radu IACOBAN

Am tot auzit despre cărţile lui Antony Breevor; pe unele am izbutit să le găsesc în franceză, dar cea mai cunoscută, răscomentată şi lăudată („Berlin. Căderea – 1945”) am aflat-o la Cărtureşti, în traducere românească integrală, abia acum, cu vinovată întârziere – apăruse la RAO încă în 2013. Regret că n-am ştiut, dar bine mai târziu decât niciodată: cartea constituie oricând şi pentru oricine nu numai o amară şi necesară lecţie de istorie (dimpreună cu un sever avertisment pentru generaţiile care cunosc războiul doar din jocurile pe calculator), ci şi un pilduitor model de impecabilă prestaţie gazetărească şi scriitoricească. N-are rost să mai adaug exclamaţii de încântare adevăratului cor de laude entuziaste cu care marile gazete i-au întâmpinat apariţia – The Guardian: „Fascinantă, extraordinară, captivantă”; Spectator: „Extraordinară lucrare”; Sunday Times: „Strălucitoare”; Observer: „O relatare irezistibilă a unor evenimente atât de teribile care, la o jumătate de secol, continuă să ne înfricoşeze şi să ne uimească”.

Merită, însă, readusă în discuţie câtă vreme începe izbitor să se asemene atmosfera de inconştientă iresponsabilitate sărbătorească din preajma declanşării celui de al Doilea Război Mondial cu cele ce se întâmplă în zilele noastre, când „toată lumea râde, cântă şi dansează” (titlul unui naiv film rusesc de odinioară), într-o eternă veselie şi făr-de grijă, deşi-s flagrant tolerate încălcările convenţiilor privind înarmarea, fanatismul agresiv înfloreşte netulburat, continentul îşi schimbă „paşnic” şi nemotivat structura etnică, dictaturi idioate se joacă de-a racheta cu încărcătură atomică, se încalcă fără ruşine frontiere de stat. Nici un norişor întunecat nu pare a ameninţa serios seninul veacului XXI! Sumedenie de similitudini s-ar cuveni să îngrijoreze: drama Berlinului se reeditează când ici, când colo, la scară pare-se prea măruntă să alarmeze şi să determine reacţii decise – toate la un loc reamintind că nazismul s-a înfoiat tocmai datorită toleranţei unei lumi occidentale prea sigură şi plină de sine.

O observaţie a lui Breevor („În loc să elimine bolşevismul, aşa cum susţinea, Hitler l-a adus până în inima Europei”) pare a se actualiza, în alt context, dar cu efecte aidoma: paradoxal, angajată în lupta împotriva unei ideologii a fanatismului religios, Europa a adus islamismul şi l-a instalat în propria-i casă! Germania nazistă a practicat politica paşilor mici şi i s-au făcut concesii după concesii – cam aşa stând lucrurile şi acum, când o Asie fanatică izbuteşte să ameninţe de pe poziţii de forţă, după ce şi-a cumpărat cu valuta-forte-petrol sprijinul inconştient al unei lumi incapabile să înveţe din lecţia războiului mondial. Primul reactor nuclear iranian a fost oferit de SUA, planurile uzinei de îmbogăţire a uraniului le-au dăruit chinezii, specialiştii au venit din Rusia. Coreea de Nord s-a înzestrat cam tot aşa.

Cartea lui Breevor, excelent şi convingător documentată, nu poate fi rezumată: în cele peste 700 de pagini sunt consemnate orori, pare-se, complet ignorate de noile generaţii: berlinezii au suferit enorm, ca şi întreaga Germanie de altfel. Greu de imaginat în luminatul veac XXI cele ce s-au petrecut, mai ales în preajma capitulării necondiţionate, iar credinţa nemţilor într-o inocenţă generală a naţiei poate genera dubii privitoare la stabilirea responsabilităţilor reale în cazul izbucnirii unui nou conflict. Va fi infinit mai distrugător: poate nu s-or mai petrece violurile, torturile şi celelalte indescriptibile evenimente şocante din Berlinul răpus, dar suferinţa omenirii se va înscrie pe o scară a ororii ajunsă la limita de sus tocmai prin asocierea altui fanatism cu alte tehnici ale uciderii în masă.

S-a difuzat recent, pe net, un film-reportaj în care erau aspru chestionaţi, peste decenii, germani de toate categoriile sociale, întrebaţi de ce nu a s-a găsit nimeni care să opună lui Hitler o împotrivire barem simbolică. Uşor de zis! Altă carte („Gestapo” de Rupert Butler – şi câte altele!) aduce sumedenie de lămuriri: ca şi Stalin, Hitler a reprimat brutal, din faşă, cea mai neînsemnată urmă de opoziţie. Cei trei membri ai singurei organizaţii de rezistenţă cât de cât notabilă, „Trandafirul alb”, au fost decapitaţi prin ghilotinare la şapte secunde după ce au păşit pragul închisorii Stadelheim… Chiar şi azi, credinţa germanilor este aceea că Hitler nu-i numai vinovat, ci singurul culpabil. Mult mai greu de stabilit responsabilităţile în cazul în care iranienii, nord-coreenii, aşa-zisul Stat Islamic şi cine mai ştie ce alţi absurzi câini ai războiului vor slobozi racheta nucleară.

Deocamdată, naivă şi inconştientă, toată lumea liberă râde, cântă şi dansează.