Doru POPOVICI

De regulă, atunci când nu sunt pe mal de apă, sâmbătă dorm mai mult, adesea până spre prânz. Aşa s-a petrecut şi în ultimul weekend, astfel că în timp ce luam micul dejun era cam ora pauzei la meciurile din liga secundă. Aşa că am dat pe teletext, să văd câte încasaseră ai noştri la Brăila. Spre uluirea mea, nu era decât 2-1. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost că băieţii ăia, vreo 7 sau 8, inclusiv cei doi negri pe care îi tot văzusem antrenându-se în ultimele două seri, au primit toate alea, inclusiv drept de joc, au comandat vineri noaptea un autobuz, iar sâmbătă la ora 11 erau deja pe teren la Brăila. Am pornit laptop-ul, am intrat pe mail, am mai muiat nişte miez de pâine în cele două ochiuri, iar când m-am uitat pe teletext din nou, după puţine minute, era deja 7-1! Aşadar, bănuiala mea că lucrurile se mişcă în viteză nu era tocmai justificată. Bine măcar că ne-am reintrat în ritm şi că media de goluri pe etapă n-a scăzut sub 10. Luate. Mai pe înserate, avea să vină a doua panaramă: înfrângerea Monicăi Niculescu în finala de dublu de la Cincinatti. Nu-i nimic, las' că mai avem destul timp, tot restul weekendului, pentru mari realizări ale alor noştri. Duminică, imediat după prânz, Anderlecht-ul lui Chipciu, cu el titular, avea s-o ia într-un mare fel de la Saint Trond, echipă oarecum omologată. Chipciu a fost schimbat, de prost, prin minutul 69, cu Stanciu, până atunci ţinut, de prost, pe bancă. Culmea e că ăsta chiar a jucat ceva, evident că degeaba. Ceva mai târzior, în Germania, Maxim (chemat la Naţională; Alibec, nu!) devenit noul număr 10 la Mainz, avea să fie schimbat şi el, tot de prost, imediat după pauză. Încă mai târziu, aveam să constatăm că nici noul număr 10 de la Fiorentina nu prea e pe gazon, tânărul Hagi fiind ţinut, evident că de prost, pe tuşă. Las' că vine Simonica şi ne răzbună pe toţi!, mi-am zis eu, în timp ce deja mă încercau migrenele. Ne-a răzbunat de ne-a umplut de sânge, cum se zice în argou sportiv. Aşa că nu mi-a rămas, în crucea nopţii, decât să sper că Andone, speranţa noastră majoră în fotbalul planetar, o să rupă gura târgului în meciul cu Real de Madrid. Ei, aici aproape că mi-a ieşit: Andone s-a zbătut, a tras la poartă, a alergat, s-a luat la trântă cu Sergio Ramos, a mârâit, s-a dat chiar şi accidentat, mă rog, totul ca profesioniştii. Până în minutul 90+3, când s-a pricopsit cu un penalty. Fiind deja 3-0 pentru ai mei, e clar că îmi doream ca Andone să înscrie, mai ales că n-avea nicio presiune. A reuşit să nu nimerească instalaţia. În fond, nu-i tot român? Şi doar n-o fi mai prost ca Halep, Niculescu, Maxim, Stanciu, Hagi, Chipciu, şi cam ca toţi ăilalţi pe care numai nişte fraieri ca noi toţi pot să-i creadă chiar sportivi profesionişti.