Lucian AVRAMESCU

Relaţiile dintre oameni devin câinoase, iar bunul-simţ, recunoştinţa pentru un bine făcut, reverenţa în faţa unui merit au fost extirpate. Celula omeniei din individ, devenită neconfomă cu exigenţele de câinoşenie ale vremurilor, a fost tăiată din genetică. Neamul prost, înzestrat cu tot ce ţine de bâta mitocăniei şi alte ustensile din grajdul lui sufletesc, sigur pe el şi ajuns, te utilizează şi apoi îţi rânjeşte satisfăcut că ţi-a dat ţeapă, că te-a umilit, că te-a învins. Am văzut la lucru neamurile proaste, între ele. Trecerea de la plecăciune la datul cu parul e scurtă şi parcursă rapid. Naşul politic şi finul politic, în concubinaj de afaceri când unul altuia îşi erau de folos, se toarnă la noile securităţi şi se bagă fără remuşcări la puşcărie. Frăţia lor e până la bani. Neamul prost n-a fost muncit niciodată de sindromul recunoştinţei, obişnuit doar să primească, niciodată să pună osul. De jenă, nici pomeneală.
Este neamul prost de-un neam anume? Aş! El e găsibil în toţi pigmenţii de piele şi, mai ales, în toate încrengăturile politicii şi puterii. Domină afacerile şi spulberă reziduurile de omenie care mai existau în acest popor. Neamul prost, calificat astfel în limbajul ţărănesc, unde erau clasaţi cei fără onoare, bandiţii de profesie, profitorii din orice, paraziţii pe munca altora, s-a înmulţit azi înspăimântător. El e la tot pasul, viciind până şi un ”bună ziua”. Am văzut de curând un ”neam prost” la lucru. Despărţirea mea de această cunoştinţă s-a făcut prin preocupările diferite şi avânturile care nu semănau. Eu m-am adâncit în munca mea scriitoricească, el şi-a luat avânt, călcând pe cadavre, cum mi-a spus cineva care-l ştie îndeaproape, pentru a face carieră politică. În politică a făcut mulţi bani, fireşte, fiindcă noi suntem unica ţară din lume cu miliardari care n-au avut niciodată o firmă şi n-au moştenit decât tupeu. Politica a creat un neam prost avut, incult, belfer, sinistru în gesturi, ridul mulţumirii săpându-i pe chip o înfăţişare câinoasă. L-am văzut măturând cu nişte subalterni care-i stătuseră pe vremuri alături, la masă. Gesturile semănau cu cel pe care l-am văzut cândva, într-un târg de provincie, când un câine de pripas a cerşit din ochi, lângă strălucirea unui bolid de lux, ceva pentru supravieţuirea vagabondajului lui stradal. A primit cu şut năprasnic în burtă, iar câinele, uluit şi el de disproporţia vinei de a cerşi cu ochii şi pedeapsa încasată cu ură, a chelălăit mult într-un şanţ, de durerea loviturii, dar – cred eu – şi de durerea lui de biet animal al străzii care descoperă o lume mai otrăvită decât o ştia.