Mircea Radu IACOBAN

Anglia a ieşit din Europa de două ori într-o săptămână! Către sfârşitul brexit-ului fotbalistic datorită căruia reprezentativă Albionului a trebuit să-şi facă bagajele şi să se întoarcă acasă, bietul comentator islandez îşi pierduse nu numai vocea, ci, aproape, şi cunoştinţa! De-nţeles: Islanda, care are mai puţină populaţie decât oraşul Iaşi (330.000 locuitori în toată insula) a scos din cursă echipa unei mari puteri, în care joacă 1.500.000 de fotbalişti profesionişti legitimaţi! Dincolo de toate, ediţia 2016 a Campionatului European ne pune pe gânduri: se pare că dictonul „spune-mi cum pasezi şi-ţi spun cât fotbal ştii” a devenit caduc şi neproductiv. Spania a pasat cât România în două meciuri şi-a încasat-o fără drept de apel de la Italieni. Anglia, la rându-i, a purtat mingea de parcă o avea în proprietate personală – ei, şi ce? Paradoxal, dar „a şti fotbal” mărunţit nu mai reprezintă o garanţie pentru câştigarea jocului. Regele tiki-taka a murit, trăiască... dar care să fie noul rege? Izbânda insistenţei, dăruirii, angajamentului n-a fost până la capăt regula, ci excepţia. Comparativ, da, românii sunt mai tehnici decât albanezii, puţin sub nivelul elveţienilor (dacă nu chiar egali) şi evident sub cel al francezilor. Tot comparativ: am pus mai multă dârzenie în joc decât francezii şi mai zgârcit decât au făcut-o elveţienii, darămite albanezii. Viitorul este, însă, al fotbalului total: nu sau-sau, ci şi-şi: tehnică impecabilă, plus angajament viguros. Nu mai merge altfel decât, „la plesneală”, dacă mizezi pe disperare şi te ajută norocul. Iar asta cât ţine? Din păcate, reprezentativa noastră n-a avut nici de unele, nici de altele, adică nici mare ştiinţă a jocului, nici dârzenia islandezilor ori albanezilor. Şi nici antrenor-strateg. Am venit în Franţa doar cu pretenţii neacoperite şi cu ifose!

 *

Circulă, pe internet, o aşa-zisă „statistică europeană la adresa României”. Nu prea cred că-i „europeană”; mai degrabă o socot un exerciţiu masochist de sorginte internă. Care, la urma urmei, nu trebuie trecut cu vederea. Aleg câteva pasaje relevante. Cum ar fi: 1 – suntem ţara cu cel mai mare număr de biserici pe cap de locuitor (fără a fi luate în calcul şi cele aflate în construcţie); 2 – avem cel mai scăzut procent de WC-uri în locuinţe: 55%, faţă de 98% media continentală; 3 – deţinem locul I la corupţie în Europa: din 15 miliarde achiziţii publice, 6,2 miliarde se fură; 4 – interzicem total prostituţia, dar suntem cel mai mare exportator de prostituate din UE, cu mult peste Rusia şi Ucraina; 5 – suntem ţara cu cea mai mică absorbţie a fondurilor europene, dar şi cu cel mai mare procent de bani europeni furaţi din ceea ce izbutim să agonisim. Romanian guiness book!

 *

În veacul XIX, deliciul „ieşirilor la aer” îl reprezentau, la Iaşi, „primblările” la Copou. Citesc şi mă mir: când spectaculoasele echipaje ajungeau în vestita grădină, ieşeanul nu cobora niciodată! Rămânea în trăsură şi n-atingea colbul aleilor! Mai trăgea câte un ciubuc, mai se amesteca în vreo bârfă (trăsurile erau aduse una lângă alta, spre a se putea convorbi în tihnă), şi cam asta însemna „primblarea” la Copou...

 *

Au dispărut cutiile poştale. Pe vremuri, erau, cum se zice, pe toate gardurile. Ca să pui o scrisoare la cutie în ditamai oraşul, trebuie acum să parcurg kilometri: n-o afli decât la sediul Oficiului poştal. Simptom: vor dispare, încet-încet, şi scrisorile. „Doresc ca micile mele rânduleţe...” Ehei, a fost odată! Acum dăm bip-uri, discutăm pe Skipe, trimitem e-mailuri, intrăm pe Twitter, urmează Wave şi, se spune, scrierea pe hârtie chiar o să dispară complet, „era poştei electronice” urmând să se încheie curând, deoarece se naşte „comunicarea de flux”. Ei bine, taman când scrisoarea clasică îşi dă duhul, au apărut câteva culegeri (ne-am referit la unele şi în această rubrică) dacă nu chiar de literatură epistolară propriu-zisă, oricum de similar interes cultural, multe revelatoare şi întru totul preţioase prin amănuntul inedit capabil să modifice contururile blurate ale unor vechi imagini sepia. Mă-ntreb ce se va alege din acest prielnic izvor de informaţie în veacul ce va să vină, câtă vreme de e-mailuri nu se îngrijeşte nimeni să fie tezaurizate şi catalogate în fonduri documentare. Cum, periodic, facem curăţenie în computer, azvârlind în neant „vechiturile”, ulterioara funcţie revelatorie a scrisorii e-n grea cumpănă. Ori, cine ştie, însăşi comunicarea scrisă fi-va inutilă, câtă vreme gândurile ni s-or citi automat, spre a fi apoi ordonate în fişierele „pe probleme” ale serviciilor specializate...