Mircea Radu IACOBAN

În sala Studio a Teatrului Naţional din Iaşi s-a lansat ediţia a II-a a cărţii lui Şt. Oprea dedicată preţuitului actor Teofil Vâlcu. Lume bună, oaspeţi din Capitală, ambianţă prietenească, luări de cuvânt emoţionate şi emoţionante şi, peste toate, prefirată liniştea tonică a artei făr-de griji. În ce mă priveşte, o vibrantă resuscitare a amintirilor blurate din lumea scenei. Acasă, am adormit bântuit de gândul că nimeni din tânăra generaţie de oameni ai scenei n-are habar de cruntele rigori ale unui „a fost odată” nu chiar atât de îndepărtat. Că nu le ştiu n-ar fi mare minune, doar atâtea s-au uitat cu prea mare şi păguboasă grăbire, însă mă tem că nici nu vor să ştie – pe cine şi de ce să mai intereseze avatarurile dramaturgiei în „epoca de aur”?

Cum-necum, în noaptea cu pricina l-am visat pe Caragiale. „Monşer – mi-a zis – contez pe amiciţia dumitale. Eşti de 11 ani director de Naţional, ţi-am adus o piesă. Iacă-tă-o” (şi-mi întinde „Convorbiri literare”). „Cu bucurie, coane Iancule, da’ trebuie, întâi de toate, o recomandare de la un cenaclu.” Caragiale s-a crucit: „Cum, bre, şi-n cazul meu?” L-am lămurit că-i lege şi nu-ncape tocmeală: chiar şi comediografi mult mai prestigioşi, precum Mirodan, Baranga ori Iacoban, au nevoie de-aşa ţidulă. E hotărârea şefului statului – piesele să fie dezbătute mai întâi în cenacluri. Conu’ Iancu şi-a pus în mişcare relaţiile (Preotescu la Diaconescu, Sachelărescu la Costică Ionescu...) şi iată-l înarmat cu adeverinţa emisă de Casa de Cultură din Podul Turcului. Urma avizul organizaţiei de partid de la Teatrul Naţional, alcătuită mai ales din „oameni ai muncii aflaţi direct în producţie”. Reglementele permiteau primirea a numai 12% intelectuali în partid, aşa că în O.B. combăteau, aprobând repertoriul, pompierii teatrului, cizmarii, tâmplarii, şoferii, lăcătuşii ş.c.a. Portarul Anghelache a susţinut cu generozitate piesa („avem nevoie de un suflu nou...”) şi s-a ales cu un clondir de mastică din partea autorelui.

La fel de obligatoriu era pasul 3: discutarea textului într-o fabrică sau CAP. A venit şi Caragiale la clubul uzinei Nicolina (azi pulbere, n.m.), dar când a dat ochii cu starea clasei muncitoare abia ieşită din schimb, s-a temut de un nou 1907 şi-a dat bir cu fugiţii. Piesa a trecut repede, fiindcă muncitorimea asudată avea alte griji (coada la parizer). Pasul 4: aprobarea repertoriului în Comitetul judeţean de cultură. Caragiale a înroşit preventiv sârma telefonului, luând membrii Comitetului pe rând: „monşer, ştiu că mă iubeşti...” La Secretariatul Comitetului Judeţean PCR n-a avut curaj să intervină; s-a ales cu recomandarea blândă a unui „final mai luminos”. Pasul 5 se petrecea la Bucuresci, taman la Ministerul Culturii (CCES). „Mofturi!” – a ricanat Caragiale. I s-a cerut eliminarea violenţelor de limbaj şi mai decisa conturare a personajului pozitiv, plus (adică, minus) renunţarea la scena divorţului: preopinenţii să se împace.

Pasul 6 aduce piesa în tăriile cerului, unde oficiază Dumnezeu-Popescu: Secretariatul CC al PCR. Autorul ofta la Capşa, în aşteptarea deciziei de sus. Piesa n-a fost respinsă, ci trecută la „rezerve”, fiindcă nu făcea parte dintre „comenzile sociale” (metroul, canalul, Transfăgărăşanul...) Peste doi ani, la vizionare, Comisia a considerat necesare alte costume, mai neaoşe, alt fond muzical (prea sună a occident), alte uniforme la gărzi, retuşarea imaginii turmentatului (în fond, o victimă a nedreptăţilor sociale), inversarea scenelor IV cu IX şi VIII cu XIV, precum şi verificarea modului în care actriţa X a ajuns pe scenă la Iaşi, deşi era repartizată la Turda (motiv pentru care am tresărit cu vinovăţie în somn). În fine, a venit şi rândul Cenzurii: a constatat sumedenie de „cârlige” actoriceşti ce pot sugera alte parascovenii şi a cerut o nouă vizionare, când spectacolul va fi cu adevărat curat. La o săptămână după ultima vizionare l-am căutat pe conu’ Iancu, spre a-l invita la reprezentaţia-dezbatere de la Fabrica „Ţesătura” (acum, praf şi pulbere, n.m.). Nimeni acasă. Un bileţel pe birou: „Nu mai rezist. Emigrez. Trimite-mi la Berlin lista cu noile modificări.”

Iac-aşa era pe vremuri, boieri dumneavoastră, başca, absolut de necrezut, autofinanţarea Teatrului! Da’ cine (şi de ce) să mai ştie...