Mircea Radu IACOBAN

Era, dacă nu mă înşel, prin 2003. Îndatoriri gazetăreşti m-au adus în pragul cabinetului ministrului transporturilor. M-am înscris la audienţă şi, amabil, dl. Băsescu m-a primit chiar a doua zi: „Luaţi loc, domnule Ioaniţoaia”, m-a întâmpinat, recitind lista celor programaţi în audienţă. „Iacoban” – mi-am permis să-l corectez, arătându-i şi legitimaţia de la gazeta „Românul”.

Cum făceam un soi de navetă Chişinău-Iaşi-Bucureşti, aveam a mă lupta săptămânal cu personalul moldovean al trenului „Prietenia”, care ignora pur şi simplu biletul meu, cumpărat la Agenţie, şi revindea locul în parcurs cui dădea mai mult. „Avem grup” – îmi explica de fiecare dată însoţitorul, pe ruseşte, trântind uşa. Voiam să-l întreb pe ministrul transporturilor dacă trenul cu pricina e stat în stat. Riscant să formulezi astfel întrebarea unui fost căpitan de vas, fiindcă-i sugerai şi răspunsul. Iată-l, cum era de aşteptat: „da, domnule Ioaniţoaia, ca şi vaporul, trenul de la Chişinău este teritoriu sub pavilion moldovenesc; nu-i treaba noastră”.

Asta fiind lămurită, am trecut la a doua chestiune: urmau să se împlinească 135 de ani de la data la care, în România, trenul a zburdat pentru prima oară pe şine de la Bucureşti la Giurgiu (linie moartă acum, de decenii, din pricina unui biet pod avariat de ape), şi, peste vreo lună, de la Suceava (Iţcani) la Roman, iar noi încă nu avem un adevărat Muzeu al Căilor Ferate. Ceea ce şi atunci, în 2003, şi azi, figurează drept Muzeu, e-o biată caricatură, dacă-l comparăm cu cel bulgăresc de la Ruse, ca să nu mai vorbim despre marile muzee de profil din mai toate ţările civilizate. Ochisem perimetrul cu destinaţie incertă din dreapta staţiei Basarab, acolo unde erau garate vagoanele Pfd (pentru transportul puşcăriaşilor adică, transportaţi, acum, către „mititica”, nu cu trenul, ci cu auto-dube dotate cu aer condiţionat): ar fi şi lângă Gara de Nord, şi-n buricul târgului, şi-n văzul lumii. „Nu se poate, avem alte priorităţi acum. La revedere, domnule Ioaniţoaia”.

Reiau, după atâţia ani, discuţia, fiindcă, acum, calea ferată ar avea spaţii de expunere din belşug, sumedenie de gări de pe toate magistralele, exhibând zeci de kilometri de cale moartă şi îmburuienită. Bombardamentele americane au făcut ţăndări Muzeul încropit cândva în preajma tribunei de la Giuleşti. Ceferiştii au pus de-o parte, ba într-o gară, ba în alta, cu titlu de patrimoniu al ipoteticului Muzeu, exponate de cert interes şi valoare. Cine-şi propune s-o facă pe vizitatorul ar trebuie să caute originala locomotivă cu roţi dinţate tocmai în remiza staţiei Subcetate (linia dinţată până la Sarmisegetuza nici nu mai există!), „căpriţele” din seria 1490, uitate de istoria tehnicii în capul trenului Iaşi-Hârlău până prin 1970, pe liniile Depoului Bucureşti-triaj, „Mariana”, singura locomotivă rămasă din seria 151.000, în gara Războieni, prima locomotivă diesel-articulată, ce remorca acceleratul Bucureşti-Suceava-Bucureşti, ruginită în triajul Griviţa, iar celelalte maşini evocatoare ale trecutului căilor ferate române pe la Feteşti, Galaţi, Sibiu, Ploieşti ş.a.m.d. (dac-or mai fi!). De-a lungul deceniilor au fost trimise la topit şi n-a mai rămas urmă din maşinile seriei 8010, care remorcau „Orient-Express”-ul, mini-locomotivele cu ecartament 1000 mm. de pe liniile înguste Crasna-Huşi şi Bacău-Piatra Neamţ, vagoanele de dormit pe trei osii ce făceau cursa Burdujeni-Lemberg, maşinile din seria 220.000 cu roţi motoare de peste doi metri, locomotivele articulate, „pacificurile” din uitata serie 301.000 etc. etc. S-au vândut la fier vechi hălci din însăşi istoria căilor noastre ferate; a mai rămas, ici-acolo, câte ceva, n-ar trebui adunat într-un singur loc şi expus într-o instituţie muzeală? În USA, mai fiecare stat are nu unul, ci câteva astfel de muzee, punctul de maximă atracţie constituindu-l cursa de doi-trei kilometri, inclusă în costul biletului de intrare, a unui tren cu aburi readus la viaţă - ciudata alcătuire pufăitoare de care noile generaţii pur şi simplu n-au habar… Acum, la noi, loc ar fi berechet. Ar mai trebui ceva iniţiativă şi– aici e aici - drag de istorie.