Mircea Radu IACOBAN

Dacă sezonul de zbârciogi l-am ratat completamente, nu înseamnă că am renunțat la condiția de ciupercar emerit. N-am avut succes la o specie, ne reprofilăm și căutăm alta, fiindcă pădurile și pășunile patriei nutresc sute și sute de varietăți și familii și subspecii, ba chiar, zice-se, și mutanți, așa că dacă nu dăm peste Morchella esculenta, căutăm Agaricus bisporus. După toate legile firii și după ploile primăverii, Agariceele s-ar cuveni să fi ieșit. Dar n-au ieșit. De ce? Nu știu. Am un amic inginer, doctor în știința ciupercilor sălbatice, singurul din cartier care mănâncă Pălăria șarpelui panè și n-are nici pe dracu’. O face nu din cine știe ce vitejie, ci... din știință, Lepiota procera fiind una dintre cele mai blajine, mai dulci și mai delicate ciuperci mioritice. Au făcut-o de ocară denumirea spăimoasă și înfățișarea prea asemănătoare cu otrăvitoarea Lepiota helveola – dar cine nu riscă, nu câștigă.

Am cutezat târziu să pun în tigaie Lepiote și mi-am amintit exemplara conduită preventivă a poetului Nicolae Țațomir, care (singur a spus-o) dădea mai întâi tocana s-o mănânce soața, el luând prima înghițitură după trecerea a fix opt ceasuri... N-am avut succes nici la champignioane – anul ăsta fiind cu 13 în coadă, se vede că-i refractar într-ale ciupercăritului; desigur, o fi benefic în alte privințe, deocamdată neidentificate. Primesc, însă, vestea că ar fi ieșit bureții de rouă. Habar n-am cum arată buretele de rouă, așa că, firește, recurg la bibliografie. Unde figurează, pe 37 de poziții, tot soiul de bureți, de la buretele vrăjitoarei la buretele flocos, solzos, bălos, pestriț, iepuresc, porcesc – numai cel de rouă nu-i. Amicul specialist mă asigură că, totuși, nu-i o fantoșă, că a avut prilejul să-l pipăie și să strige „este!”, e drept, cu mulți ani în urmă, pe când (ar zice cine știu eu) doar astfel de exclamații erau permise în afara celor admirativ-prezidențiale.

Luăm în calcul cât și când și pe unde (amicul a rămas cu relații la „Apele Române”, unde a lucrat cândva) a plouat și concluzia vine de la sine: e vremea să atacăm decisiv. Primim asigurări telefonice și din partea informatorilor rurali, care, dispunând de o rețea de babe ce-și plimbă zilnic vacile pe toloacă, știu tot ce mișcă (dacă mișcă) în teren. Pregătirile pentru expediție sunt cele obișnuite, plus includerea în inventarul deplasat a unui binoclu sovietic performant (este inscripționat „sovetskaia armia”) pe care l-am achiziționat cândva, la târgul din ziua comunei Pipirig, unde mă aflam mânat de aceeași obsesivă chemare: bureți! La pădure, binoclul e inutil, dar la câmpie poate ajuta în identificarea habitatelor, după nuanțele solului și talia ierbii. Nu mă mai ostenesc să spun că n-am găsit nimica-nimicuța. Când (ce înseamnă să ai binoclu!) amicul mă face atent: „Ia uită-te pe vale.” Mă uit. Văd, foarte departe, niște siluete pe-o postată la marginea zării. „Fii atent cum se apleacă”. Într-adevăr, din când în când, umbrele păreau a se frânge, revenind apoi la verticală. „Vezi ce sacoșe au?” Da, dom’le, au sacoșe burdușite. „Înseamnă că-i zona buretelui de rouă. Am venit prea târziu, ăștia rad tot! Cum ajungem acolo?”

Complicat, dar în cele din urmă am ajuns. Culegătorii se află, acum, în celălalt capăt al câmpiei: și-au făcut plinul și pleacă. „Mamă, ce sacoșe au!” Îmi exprim îndoiala utilității pieptănării unei zone deja culese, dar există argumente: „Nu se poate să fi ras chiar tot, ceva-ceva mai găsim și noi”. Hai atunci, per-pedes, către mirifica zonă a buretelui de rouă. Trebuie să trecem un soi de șanț cu apă; aparent, ai zice că-i accesibil, dar când să pui piciorul, te-nfunzi în mlaștină. Hai mai încolo, poate dincolo, uite o trecătoare, aș, nu ține, vezi că-s urzici (amicul e-n pantaloni scurți), găsesc o urmă de cărare încropită din pietroaie presărate în știoalnă, îmi iau avânt, aterizez pe prima, care, nu înțeleg de ce, se scufundă și iată-mă-s cu fața-n jos în mâlul puturos (când, la întoarcere, m-a văzut nevasta, a fost sigură c-am avut un accident de mașină).

În fine, ajungem din urmă un culegător ce tăbârcește două sacoșe vârfuite. „Bade, unde ai găsit?” „Cum unde, nu vedeți că-i pisti tăt?” Într-adevăr, era peste tot. Romaniță. Că asta culegeau: mușețel.

Ce-nseamnă să ai binoclu!