Mircea Radu IACOBAN

Nu știu alții cum sunt, dar primul sentiment ce-l încerc hălăduind prin alte zări este întristarea. Vrei, nu vrei, faci comparații și vezi cum distanța dintre noi și lumea într-adevăr civilizată aproape că a dispărut în aspectele de suprafață și se menține neștirbită în temeiurile fundamentale.

Explicația „am stat sub turci în vreme ce alții clădeau catedrale” este validă până la un punct, fiindcă mai toate spațiile europene au fost cucerite, răscucerite, supuse, eliberate, îngenuncheate, numai că, în vreme ce pe-acolo cuceritorul aducea cu sine elemente de progres, pe noi ne procopsea cu înc-un bir. O evoluție dătătoare de speranțe evident există, numai că-i lentă, prea lentă, și-ți vine să invoci „mâna forte” capabilă se determine autoritar saltul – precum Petru cel Mare retezând bărbile dvornicilor, ori Atatűrk desființând giubeaua și anteriul.

Mă aflu într-o insulă din arhipelagul Balearelor, mare cât Dobrogea, de pe care decolează avioane de pasageri la fiecare două minute, și-i înțesată de autostrăzi cărora... le caut nod în papură: urma vreunei cârpeli în asfalt. Nicăieri! Nici în cartierele mărginașe ale Palmei de Mallorca (350.000 de locuitori – cât Iașiul, dar ce alură de metropolă!), nici „la țară” – vorba vine „la țară”, fiindcă satele-s orășele dichisite precum, la noi, stațiunile balneare. Chestiunea cu peticeala asfaltului e-un fleac, desigur, dar nu pot să nu mă-ntreb de ce n-or fi funcționând și pe-acolo justificările noastre cele de toate zilele, adică, intră apa, îngheață, se dilată și, nimic de făcut, strada... crapă. De plouat, plouă pretutindeni în Europa, iarnă în Baleare să nu credeți că nu-i (a nins și a dat înghețul în ianuarie), numai că, iată, asfaltul nu plesnește și nu se fărâmă ca-n miraculosul spațiu mioritic. Explicațiile sunt la îndemâna oricui: în România rețeta mixturii este falsificată, iar procedeele de aplicare nu-s conforme cu regula. Și atunci, de ce nu-i luat de guler asfaltatorul și pus nu să aplice cârpeli, care peste o lună-două iar se fărâmă, ci s-aștearnă covorul de la capăt și-n întregime? Ne-am obișnuit cu peticeala asfaltului și-am ajuns s-o considerăm în firea lucrurilor.

Aici e aici: pornim de la standarde diferite!... Am cerut explicații și-n legătură cu buteliile galbene lăsate peste noapte pe trotuar, în dreptul vreunei porți. Am aflat că mallorchezul abonat la firma de gaze își duce, seara, butelia în stradă și, în cursul nopții, trece mașina care i-o schimbă. Închipuiți-vă scena la noi (mai ales înainte de 1989!): cât ar rezista o butelie nepăzită, în miez de noapte, pe o stradă din orice urbe?

Am întâlnit români stabiliți în Mallorca (aici este și sediul Fundației Iosif Constantin Drăgan, prin strădania căreia, într-o zonă ultraelegantă a Palmei, a fost așezat bustul speologului Emil Racoviță) și, întrebându-i cum devine chestiunea cu buteliile, am constatat că o consideră absolut firească, deloc ieșită din comun. Și-au însușit, deci, o altă mentalitate, izvorâtă dacă nu dintr-o altă filosofie, barem dintr-un alt mod de înțelegere a relației directe dintre cetățenii unui oraș– adevărat, beneficiari ai unui standard de viață incomparabil cu realitățile românești. Asta explicând totul?...

Dimineața și seara își scot orășenii câinii la plimbare: stăpânul este înzestrat cu o mănușă și un săculețde plastic. Dacă patrupedului îi vine să se ușureze, răhățelul este luat cu grijă, depus în pungă (apoi și mănușa), după care totul se aruncă în cutia (nichelată!) de gunoi... La marile mănăstiri (unde n-am zărit picior de călugăr), lumânările ar produce fum, ar picura ceară, s-ar încălzi prea mult incintele. Drept pentru care s-a găsit rezolvarea... tehnică: flăcăruia lumânării nu-i altceva decât un beculețspecial cu filament (sau ce-o fi) pâlpâitor. Vrei să aprinzi o lumânare în amintirea cutărui strămoș? Simplu: bagi o monedă de un euro într-o fantă anume și, în plutonul de luminițe se aprind încă una. Care va „arde” o oră și jumătate fix. Rezolvare, iertată fiindu-mi cârteala, cu totul în afara simbolisticii reprezentată de flăcăruia lumânării și o „soluție tehnică”, pentru ortodoxie, sper, în veci inaplicabilă. Așinclude-o în categoria kitschului. La care kitsch (cultural) ne vom referi cu un viitor prilej.