Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Poposind periodic pe pajiştile înverzite ale moşierului YouTube, unde nostalgia mă împunge să mai culeg cântece care lipsesc din palida mea declaraţie de avere, mai arunc câte un ochi fugar şi la numărul de vizualizări trecut în dreptul fiecărei bucăţi muzicale.
Deşi nu mă dă pe spate contabilitatea – în paranteză fie zis, nu-mi spune nimic numărul impresionant de gagici înţepate şi trecute în insectar de scula ascuţită a fostului şef de la FMI, este impresionant să vezi milioanele şi zecile de milioane de accesări, cu care piesele muzicale ale unor giganţi ca Beatles, Rolling Stones, Elvis Presley sau Uriah Heep se laudă.
Există însă nume, la fel de înzestrate artistic, poate chiar mai înzestrate – precum grupurile rock Supertramp, Alan Parsons Project sau Camel – ale căror cântece au pe YouTube doar câteva mii de vizualizări, uneori numai câteva sute prăpădite. Par mici, mici ca nişte pui de purici, comparativ cu elefanţii citaţi la început.
Dar, în fond, înseamnă ceva această diferenţă de audienţă? În primul rând, Supertramp, Alan Parsons Project sau Camel n-au fost pupaţi în cur de reclamă ca ăia amintiţi şi apoi poate că nu le-a venit vremea sau poate că arta lor se adresează numai unei minorităţi cu gusturi situate foarte sus. Ei, şi? Şi ce dacă pe manelistul Florin Parizer sau Şuncă Presată îl ascultă milioane de inşi? Ce nivel au aceşti inşi? În sfârşit, trebuie ca în numele audienţei să cântăm cu toţii „Oh, viaţa mea” sau „Puşca şi cureaua lată”?
În păcatul audienţei cu orice preţ cad însă şi anumiţi scriitori, care au rubrici fixe în ziare. Unii dintre ei fac tot posibilul pentru a câştiga audienţă, iar când nu reuşesc, îşi trimit articolul din ziua respectivă la toată lista lor de adrese electronice, cu un link însoţit de mesajul „Vă rog citiţi articolul meu de azi.”
Alţii însă, mai caraghioşi, stau singuri cu mâna pe tastă şi intră de mii de ori pe propria scriere din ziar, doar ca dedesubt să apară că a fost citită – în mod fals - de mii de oameni.
O făcătură, desigur. De obicei conducerea ziarului, care are cifre clare de audienţă, le prinde şmecheria, dar nu le atrage atenţia, căci le e ruşine de ruşinea lor.
