Cătălin MIHULEAC

Nasol e când ai de-a face cu oameni care nu îşi mai aduc aminte de unde au plecat, dar şi mai nasol e când tu însuţi eşti cel care le-o aminteşte. Aşa te trezeşti cu duşmani suplimentari. În lumea largă, miliardari rotunzi la buget se laudă cu zilele din tinereţe când vindeau bomboane agricole pe stadioanele din Chicago sau lustruiau pantofi la New York.

La noi, nu există milionari în euro care să fie mândri de trecutul lor de simpli muritori. Dimpotrivă, aceşti inşi se ruşinează de trecuta lor sărăcie, dorind parcă să dea impresia că ei s-au născut cu milioanele rânduite în teancuri frumoase lângă pătuţul lor de bebeluş, cu guvernantă nemţoaică sau în cel mai rău caz franţuzoaică şi cu landouri marca Mercedes la scară.

Am cunoscut un fost mare şef de gazetă, de soiul ăsta. În studenţie, omul cosea pantaloni în camera sa de cămin, dar se înţelege că era departe de talentul unui Hugo Boss, hainele croite de el fiind din soiul celor cu care se sperie şi raţele din ogradă, când vrei să le dai grăunţele pentru cină. I-am amintit cândva de vremurile romantice ale croitoriei sale estudiantine, dar am rămas cu povestea în aer, fiindcă simţeam că mă va ucide, dacă aş fi continuat. Îi era ruşine de sărăcia în care trăise.

La fel i-am amintit, nu demult, unui ins rotund miliardarizat de perioada când vindea chiloţei cu inimioare prin căminele studenţeşti, insistând pe faptul că n-am înţeles niciodată ce caută o inimă pe un chiloţel. Ăsta s-a înroşit încă de la primele mele cuvinte şi m-a tras de cămaşă doar ca să aibă o bază pentru a mă împinge în lături, boţindu-mi-o groaznic.

Privindu-l cum dispare în maşina sa mult prea strălucitoare pentru drumurile noastre dărăpănate, drogat de gazele de eşapament împroşcate pe ţeavă, m-am gândit că seamănă cu Michael Jackson, cel care într-o zi, sătul de pielea sa neagră, şi-a confecţionat şi a îmbrăcat o nouă piele, deschisă la culoare. O piele nouă purta şi miliardarul meu.