Mircea Radu IACOBAN

„Azi toate s-au schimbat” – spune romanţa. Doar bacalaureatul îl vrem ca odinioară: sobru, sever, dificil, neîndurător şi... concluziv. Concluziv, da, a rămas, fiindcă exprimă şi defineşte starea învăţământului românesc. Sigur că bulibăşeala cu care fiecare ministru s-a simţit dator să întoarcă şcoala pe dos în mandatul său explică într-o oarecare măsură falimentul bacalaureatului mioritic, dar adevăratele explicaţii sunt mai adânci: nu-i numai o criză de sistem, ci şi o răsucire de mentalităţi, motivaţii, temeiuri. Bacalaureatul nu poate fi acelaşi dacă şcoala-i mereu alta şi aşezând întreaga încărcătură pe ultima osie, căruţa se rupe. Când începi să spui „ehei, pe vremea mea!” dai semne clare de bătrâneţe defazată, dar comparaţia rămânând mama demonstraţiei, e de neocolit. A susţine că „pe vremea mea se făcea carte!” este, probabil, iluzia fiecărei generaţii, fiindcă şi taică-meu, absolvent al aceluiaşi liceu sucevean, tot aşa îmi spunea: „n-am fost tocilar, dar am învăţat pe ruptelea; băiete, de şcoală ori te ţii, ori te laşi.”

A aşeza responsabilitatea pentru falimentul bacalaureatului 2011 doar  în sarcina foştilor miniştri e-o găselniţă politică; de altfel, nici nu prea ai ce să te aştepţi de la dregătorii puşi să supervizeze culturalizarea unei generaţii, câtă vreme unii dintre ei continuă să dea probe de flagrantă necunoaştere a gramaticii elementare. Am auzit, la radio, evocările dlui Miclea, introduse cu lumpen-exprimarea „eu, CA ŞI ministru”, iar dl Funeriu, ministru de gen neutru, a trântit un măreţ dezacord de tipul a/al/ale chiar în declaraţia de presă referitoare la bacalaureat. Da’ nu-i numai vina miniştrilor, şi nici chiar a profesorilor, cât a modificărilor profunde pe care veacul şi libertatea original înţeleasă le-au adus în viaţa elevului român, căruia îi cerem să reziste la tentaţii, înconjurându-l de tentaţii.

Pe vremea mea, ca să folosesc formula consacrată, singurul orizont în arcul căruia se orânduiau aspiraţiile şi trăirile elevului era şcoala. Nu existau baruri, internet, televiziune, vacanţe în Tenerife, telefoane mobile, „iarbă”, filme şi literatură porno, liceele erau separate pe sexe, erotismul dormita bine temperat (am avut colege care au terminat nu numai liceul, ci şi facultatea rămânând fete mari...), cu toţii eram la fel de săraci şi, când îi văd pe elevii colegiului ieşean de vizavi  parcându-şi limuzinele pe străduţele din jur, nu pot să nu-mi amintesc visul generaţiei mele, bicicleta – de care n-am avut nici unul parte. Mamele venite sâmbăta la gardul internatului îşi regalau odraslele cu oale de chişleag şi, de Paşte, cu câte-o curea de slănină şi ceva ouă roşii.

Purtam tenişi foşti albi, din greu văcsuiţi cu zinkweiss – pete de culoare pe negreala podelei dată cu bradolină. La cinema vedeam numai filme sovietice cu partizani bărboşi, care, dintr-o rafală, secerau cinşpe nemţi prostovani, literatura era „toje” sovietică („Vasioc Trubaciov şi prietenii săi”, „Tânăra Gardă”), agrementată cu tâmpenii „poetice” de calibrul „Minerilor din Maramureş”. Dar nu asta era esenţialul, ci faptul că şcoala reprezenta singura modalitate de accedere într-o poziţie socială cât de cât onorabilă. Nici nu-mi puteam închipui, în anii ’50-’60, că pot exista profesori mituiţi, examene cumpărate şi diplome aşijderea. Şi nu trebuia să ne îndemne Lenin cu „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, fiindcă asta era oricum unica raţiune de a fi a celor de seama mea – evident, cu excepţiile fireşti într-un climat competitiv dur, ascetic şi mohorât. Nu te puteai afirma decât prin intermediul şcolii; acum, liceul pare o obligaţie prisoselnică, cum era, pe vremuri, armata la infanterie...

Poate s-ar cuveni să mai scădem din dificultatea probelor, în acord cu scăderea evidentă a nivelului general al şcolii. Poate, cine ştie, să tragem cu ochiul prin Europa şi să vedem că francezii eşalonează bacalaureatul, începându-l din anul penultim, ori, mai ştii, să procedăm ca-n Belgia, ori ca-n Suedia, unde bacalaureatul... nu există. Pe de altă parte, n-aş crede că procentajele din 2011 sunt chiar atât de catastrofale, câtă vreme, an de an, în Germania, rata de promovare la bac nu trece de 43%... Ultima soluţie, adică mai multă carte în şcoală şi-n tărtăcuţa candidatului rămânând, mă tem, ilusiune...