Mircea Radu IACOBAN

De Sfânta Parascheva au venit la Iaşi, alături de mulţimea celor care vând aţe, brice şi carice, câţiva anticari de pe nu ştiu unde, aducând în portbagaje noutăţi – dacă noutate se poate numi un op vechi de aproape un secol. Aşa am aflat, pe o faţă de masă bucşită de SAS-uri şi de operele lui Pavel Coruţ, masivul volum al IV-lea, „Junimea”, din seria de studii şi documente literare publicate de I.E. Torouţiu (1933).

 Fostul proprietar al cărţii şi-a semnat-o ici-colo, drept pentru care am avut surpriza să constat că a aparţinut unui distins şi preţuit profesor universitar, călătorit în cealaltă lume la mijlocul veacului trecut. Se pare că moştenitorii (şi ei universitari!) i-au împrăştiat biblioteca pe la anticariate... Ceea ce, probabil, se va întâmpla cândva şi cu cărţile noastre, adunate trudnic de-a lungul unei vieţi! Dincolo de marele interes pentru istoria literară prezentat de ansamblul documentelor publicate de Torouţiu, merită citite cu un plus de atenţie procesele verbale ale şedinţelor Societăţii „Junimea”, în care semnatarul, A.D. Xenopol, nota sârguincios preocupările junimiştilor pentru starea românei şi constituirea limbii literare. Pe care o vorbim şi-o scriem azi în bună măsură conform celor stabilite de intelectualitatea ieşeană în a doua jumătate a veacului XIX. De unde s-a plecat, unde (şi cum) s-a ajuns se poate vedea comparând eşantioane din vorbirea şi scrierea momentului când româna izbutise să se elibereze din strânsoarea alfabetului chirilic cu texte redactate după pritocirile „Junimii”.

Nu numai ortografia, ci şi sintaxa greoaie şi contorsionată, precum şi vocabularul alimentat din afara fondului principal lexical cereau impunerea clară a unor noi reguli  - însărcinare însuşită de „Junimea”, care, totuşi, nu era un for oficial academic apt să decidă în astfel de chestiuni  importante pentru cultura şi învăţământul întregii naţii, numai că prestigiul „Junimii” era, în epocă, de-a dreptul copleşitor. Ca să ne reamintim sonurile primare, cităm dintr-un articol publicat în 1866 de foaia „Oglinda lumii”: „Călătoriile sunt menite ca unǔ obiectǔ de educaţiune a unuǐ omǔ avutǔ, înse arú trebui aşea feliú de persoane să fie alese de companioniǐ care să ştie a face folositoare elevilor lorǔ, asemine călătoriǐ, de tânguitǔ sunt aciǐ cariǐ aǔ companioni pedanţi...” Iată şi o mostră din limbajul de cancelarie („Opis de actili găsâti în Canţilăriea M. Golia – 1863): „Acta feţelăro  eşiti din a lor minţi” (n.n.: bolnavii psihici internaţi la Golia), sau „Trei perdeli pentru dvera împărătească în colior vişiniu de catife (...) de stofă bună cu şnurituri de fir coliorul galbân...” ş.a.m.d. La „Junimea”, dezbaterile asupra ortografiei încep în nov. 1865, cu prezentarea unui „Tractat al lu seu (Negruzzi, n.n.) despre această materie.” Prima chestiune în discuţie: sedila de sub d, s şi t. Intervenţii animate, prelungite până la 1½  după miezul nopţii. Un „Tractat” asemănător („Despre scrierea română”) prezintă Maiorescu în şedinţa din 19 nov., când s-au adoptat „ideile generale despre scrierea română cu litere latine”.

În şedinţa a VIII-a se decide „depărtarea din scrierea noastră a literelor qu, th, y, k, şi adoptarea semnului de sedilă sub t şi d pentru tz şi z”. În şedinţa a X-a (decembrie) este abordată „critica fonetismului şi a etimologismului”. „Se primesc” semnele scurtării peste a, e şi i. „Chestia ortografică” se reia într-o şedinţă specială, la 24 dec., pentru ca în chiar seara în care urătorii se adunau sub ferestrele Casei Pogor (31 dec.) o reuniune animată să adopte hotărârile cele mai importante: u mut „se respinge cu totul”, x se admite, apostroful să se pună unde lipseşte o vocală, liniuţa, unde se produce o contragere”, duplicarea consoanelor „se respinge cu totul”. În 1872, Ministerul Educaţiei încearcă să-şi impună propria reglementare ortografică. „Junimea” o respinge: „nu e de competenţa administraţiei” (stricto sensu, nici în al societăţii ieşene n-ar fi fost...). „Critica ortografiei impusă de Ministeriu” face obiectul întrunirii din 24 III 1872, este ultima referire „la temă” din  registrul de procese verbale – polemicile vor continua în presă. În toate articulaţiile esenţiale, atât limba română literară, cât şi  scrierea ei s-au plămădit trudnic, cu aportul hotărâtor la intelectualităţii ieşene. Care, conform tezei basarabeanului Vasile Stati, astăzi nu mai vorbeşte româna, ci... „limba moldovenească”!