Ion DRĂGUŞANUL

Bucovina duce sisific pe umeri povara indiferenţei sau chiar a neghiobiei generaţiilor, înstrăinându-se, prin noi şi din cauza noastră, de toate specificităţile care o fac unică şi irepetabilă. În simbolistica judeţeană românească, Bucovina este umilită de manelistica electorală perpetuă a sumanului şi a traistei în gât, relicve ale iobăgiei seculare şi nicidecum a răzeşismului românesc, tot aşa cum este umilită şi prin heraldica judeţului Suceava, în care leii galiţieni şi galben-albastrul ucrainean falsifică ceea ce austriecii păstraseră cu sfinţenie: capul de bour moldav, ba chiar şi Tricolorul, celor două culori de fundal (albastru şi roşu), adăugându-li-se galbenul strălucitor al celor trei sori, care sugerează matricea stilistică păstorească, specifică românilor.

În Bucovina înstrăinată există un singur gard din sârmă ghimpată eficient, cel al neroziei şi al fuduliei deşănţate, pe care le afişează generaţiile de astăzi, singurul gard din sârmă ghimpată care sfârtecă adânc şi definitiv, înstrăinând două spiritualităţi distincte, cea românească şi cea ucraineană, ambele înrudite şi influenţate benefic, în tentativele comune de evadare din preistorie, de civilizaţiile armenească, polonă, evreiască, maghiară şi germană.

Gardul lui Stalin nu mai îngrădeşte nimic, a devenit doar o relicvă istorică, numai bună de transformat în obiectiv turistic. Ceea ce izolează şi, adesea, învrăjbeşte este incapacitatea administraţiilor regionale din Suceava şi din Cernăuţi de a transforma Bucovina într-o verigă de legătură între România şi Ucraina, între Vest şi Est, şi nu într-un măr al discordiei. În vreme ce câteva judeţe din Ardeal (Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Cluj şi Bihor) prosperă economic pe baza relaţiilor cu Ucraina, mediate de Transcarpatia şi de Regiunea Cernăuţi, noi pozăm în „trilaterale” făţarnice, adunând capete pătrate în jurul meselor triunghiulare. Nici la Cernăuţi, nici la Suceava, nu există structuri comune şi eficiente de profesionişti, care să valorifice idei, în favoarea românilor şi ucrainenilor din întreaga Bucovină. E atâta făţărnicie, de o parte, şi de alta, încât toate acele întâlniri politico-administrative eşuează, de fiecare dată, în chiolhanuri stupide, finanţate ba din bugetul Ucrainei, ba din bugetul României. În fond, indivizii „trilateralei” sunt doar pozaci, lacomi de imagine şi nicidecum de viitor, iar consecinţele diletantismului şi făţărniciei lor le resimţim tragic şi românii, şi ucrainenii de fiecare zi din întreg cuprinsul Bucovinei.

Fără îndoială că oamenii de afaceri ucraineni şi români din cele două părţi ale Bucovinei ar putea aduce prosperitate comună în provincia noastră, dacă s-ar crea cu adevărat un organism comun de gestionare şi sprijinire a afacerilor româno-ucrainene. Fără îndoială că potenţialul turistic al întregii Bucovina ar putea fi valorificat eficient şi printr-o reală colaborare culturală, dar şi economică, pentru că itinerariile turistice cu adevărat tentante pot fi identificate de omul de cultură, dar de valorificarea lor numai omul de afaceri se poate ocupa. Nu de conducerile regională şi judeţeană, ci de oamenii de afaceri, rolul administraţiilor regionale fiind doar acela de a stabili şi crea structuri comune eficiente.  

Recent, la vernisajul unei expoziţii de artă plastică, în care expuneau ucraineanul Saşa Bodnar, românul Radu Bercea, ungurul Iosif Csukat şi polonul Iulian Dziubinski, la care a participat, împreună cu o pleiadă ucraineană, Consulul General al Ucrainei la Suceava, domnul Vasyli Boeciko, dar nu s-a zărit urmă de autoritate administrativă suceveană, nici măcar de directoraş culturnic, am înţeles că dinspre Cernăuţi există disponibilităţile de transformare a Bucovinei într-o verigă de legătură între Ucraina şi România, că dinspre Cernăuţi există şi oferta de inteligenţă pentru slujirea Bucovinei viitoare, în care şi eu am început să cred, pe măsură ce i-am înţeles trecutul. Problema este dacă autorităţile sucevene sunt dispuse, figurativ vorbind, să renunţe la sumanul şi traista de iobag, în favoarea mantalei sau cojocului şi a tăşcuţii din piele ale răzeşului, adică asumându-şi statutul tradiţional de om liber, care învăţa în şcolile ucrainene din Lvov sau în cele greco-catolice din Năsăud şi Bistriţa, din dorinţa de a-şi ajuta obştea de români şi de ucraineni să păşească în istorie. Îndrăznesc să cred, să sper că va exista o Bucovină viitoare, indiferent de statalităţile care îi administrează teritoriul, în care, prin bunăstare, să simţim nevoia de a sărbători în comun, şi românii, şi ucrainenii, Ziua Bucovinei şi dinspre cultura română, şi dinspre cultura ucraineană.