Doru POPOVICI

Penultima ruşine a CFR-ului din Cluj în cupele europene (că doar cu acest prilej a fost eliminată din ambele competiţii) s-a consumat alaltăieri, la Basel. Adică în Elveţia, o ţară de care ne leagă amintiri dacă nu plăcute, atunci măcar interesante: în ’68, parcă, ne-au dat vreo 7 la nivel de echipe naţionale, noi înscriind totuşi o dată, adică golul ăla care la acest scor poate fi numit oricum, numai „de onoare” nu. Am mai avut, tot cu Naţionala (aia „de aur”!) o aventură la World Cup din SUA, în ’94: i-am desfigurat pe argentinieni, pentru ca apoi să ne distrugă tot Elveţia. O ţară în care te-ai aştepta la orice, şi totul de bine, mai puţin la fotbal. Iată însă că Basel îşi vede de drum, măcar în Europa League, dacă nu chiar în Champions’, condiţia fiind ca în ultima etapă noi s-o batem pe Roma, iar Basel pe Bayern. Cele două ar ajunge astfel la egalitate, situaţie în care Basel s-ar califica datorită scorurilor din meciurile directe: a bătut cu 3-1 la Roma şi a pierdut doar cu 2-3 la basel. Îi văd în stare pe elveţieni să câştige cu Bayern, numai că Clujul, şi dacă ar juca 100 de meciuri cu Roma, în deplasare, acasă sau pe Lună, tot n-ar reuşi să ia măcar un punct, d-apoi 3! Ajungem, astfel, la jocul clujenilor: penibil, jegos, catastrofal şi jenant, începând cu cel al fostului mare fotbalist Culio, cel care o distrugea pe Roma chiar la ea acasă, cu puţină vreme în urmă... e drept că având alături un fotbalist adevărat, Trică. Din Culio de atunci s-a ales praful. Am văzut alaltăieri o murătură, o panaramă care în momentul în care, prin minutul 12, a primit o minge numai bună de îndesat cu capul în aţe, în loc de asta a făcut un stop de i-a sărit mingea la 3 metri, situaţie în care, dacă ar fi jucat la vreo echipă de „judeţean” (adică una numai potrivită cu valoarea lui actuală), sunt sigur că ar fi fost scos în şuturi de antrenor şi condus tot cu şuturi de spectatori până la baraca de pe marginea toloacei, amenajată ca vestiar. Am mai văzut vreo doi negri complet năuci (care Chelsea ziceaţi că-l caută pe pămpălăul ăla despre care eu tot zic că e doar un mălai mare!?) şi, peste toţi, un mitocan fără frontiere, numitul Cârţu, al cărui gest cu copita cred că a oripilat-o până şi pe văcuţa Milka. Acest dobitoc, fostul mare fotbalist, prin fapta penală pe care a comis-o, a consfinţit, o dată pentru totdeauna, un adevăr care nici nu trebuie demonstrat: acela că n-avem ce căuta în Europa. În nici un fel de Europa: fotbalistică, economică, politică şi de care or mai fi. Păi nu zicea însuşi Corleone că fotbalul e oglinda societăţii?