Mircea Radu IACOBAN

Circulă, pe internet, scrisoarea unei distinse profesoare de psihologie. Fiind vorba despre o luare de poziţie a cărei sinceritate durută este pur şi simplu copleşitoare, socot că epistola deschisă merită să coboare din pătratul ecranului în dreptunghiul paginii de ziar, spre a fi citită atent şi aşezat, cu revenirile şi sublinierile pe care gazetăria electronică nu le prea îngăduie.E-un text al exasperării, care, trebuie reţinut, a fost scris şi pus în undă înaintea anunţării răşluirilor Băsescu-Boc. Scrisoarea depăşind cu mult spaţiul acestei rubrici, am ales – fie şi numai pentru semnalare – câteva fragmente din prima parte:

   „Dragi români, de azi refuz să mai plătesc impozite, refuz să mai am carte de muncă în acest stat guvernat de oameni incapabili, corupţi, ne-educaţi, care nu au în vedere decât propriul interes. Refuz să mai finanţez politicieni imbecili şi amante care sfidează o ţară întreagă. Nu aş avea nimic împotriva doamnelor apropiate preşedintelui ţării, dar când ele beneficiază de bugete de milioane de euro, printre care sunt şi banii mei, banii părinţilor mei, banii angajaţilor mei, am o mare problemă. E un blowjob mult prea scump! Refuz să mai plătesc taxe la stat pentru că de ani de zile plătesc sute de milioane de lei impozite pentru un stat care nu mă sprijină în nici un fel. Plătesc zeci de milioane pentru sănătate, deşi sunt conştientă că dacă voi ajunge vreodată într-un spital din România, voi fi tratată mizerabil.

De ani de zile refuz să mă uit la televizor, mi-e greaţă de politicienii români, nu mă duc la vot pentru că nu am pe cine să votez, îmi vine să vomit când văd panourile publicitare din campanii gen „nouă ne pasă de Dumneavoastră!” (...) Dar iată că suntem în plină criză, iată că pentru prima dată nu am reuşit să plătesc taxele la stat şi mi-au fost blocate conturile! Şi asta m-a ajutat să mă trezesc, am deschis ochii, m-am uitat în jurul meu cu atenţie, am pus întrebări, am deschis televizorul pentru prima oară în ani de zile... şi ce am văzut? Eba şi Becali mă reprezintă în Parlamentul european, Elena Udrea beneficiază de bugete de milioane de euro de care dispune cum o taie capul, doamna Ridzi aruncă 86 de milioane pe o telecabină când există oraşe în România care nu au nici măcar un spital de Doamne-ajută, domnul Patriciu vinde Petromidia pentru câteva miliarde, din care sunt curioasă dacă plăteşte vreo taxă la stat. Jocuri politice murdare, politicieni corupţi şi curve, haos total, o ţară vândută pe nimic de nişte agramaţi care nu şi-au văzut decât propriul interes – măcar dacă ar fi vândut-o scump, investitori străini care efectiv n-au cu cine discuta în România şi se luptă cu morile de vânt - şi toţi oamenii de calitate pe care îi cunosc stau cu capul băgat în nisip (...)

Nu se mai poate aşa! Destul, este destul! România nu este doar o ţară de hoţi, de agramaţi, de curve, de parveniţi, de oameni fără „balls” şi fără coloană vertebrală. Să protestez prin a nu-mi plăti taxele nu este suficient, deşi dac-ar mai face-o şi alţii, s-ar putea declanşa ceva. Fac apel către toate persoanele integre, capabile, educate, care au clădit ceva prin munca lor fără să fure, să ia atitudine pentru a stopa prostia ce ne afectează pe toţi.

Sunt milioane de tineri deştepţi, mulţi dintre ei muncesc 12 ore pe zi pentru multinaţionale sau pentru bussines-ul lor propriu, oameni educaţi în România şi peste hotare, oameni care au gestionat milioane de euro, oameni cu viziune, talent, pro-activi, integri, care ştiu să comunice eficient şi ştiu ce înseamnă să livrezi, ştiu ce înseamnă un deadline, ştiu ce înseamnă responsabilitate; sunt sute de mii de români de calitate, plecaţi din România pentru a produce şi a consuma în alte ţări, clădind economia altor state – s-ar întoarce mâine în România dacă n-ar fi circul care este acum. Trebuie să luăm atitudine, trebuie să facem o schimbare, este nevoie de o Mişcare a românilor cu „balls” şi cu coloană vertebrală! O mişcare de întoarcere acasă, atât a românilor plecaţi slugi în alte ţări, cât şi a celor care, deşi am ales să rămânem aici, suntem absenţi, pasivi, indiferenţi, şi suportăm ceea ce ni se întâmplă...”

Este opinia doamnei profesoare. Poate, şi a altora.