Mircea Radu IACOBAN

Condeierii evrei plecaţi din Iaşi către zări mai calde se pare că tânjesc după atmosfera culturală a capitalei moldave – altfel nu se explică de ce se străduiesc să-şi publice cărţile tot la Iaşi. Dorel Schor, de pildă, deşi putea afla oricând o editură la Haifa ori Netanya care să-i tipărească volumul de aforisme „Înger cu coarne”, a ţinut să şi-l vadă editat tot la „Junimea”, unde debutase cu aproape patru decenii în urmă. A trimis manuscrisul prin internet şi şi-a primit cărţile prin colet poştal – demers, desigur, mai complicat, dar care, odată parcurs, aduce cu sine bonusul validării ieşene, totdeauna echivalentă cu un certificat de calitate.

În 2001 am prefaţat cea dintâi carte a lui I. Ştiru („Un israelian în jurul lumii”), fost coleg la secretariatul de redacţie al revistei „Cronica”. Iată-l acum la a patra carte, editată tot la Iaşi şi lansată în prezenţa autorului („Somnul de după-amiază al Atlanticului”, Ed. „24 de ore”, 2010). S-ar zice că-i vorba despre o carte cuprinzând însemnări de călătorie. Şi chiar aşa-i, dar nu (numai) de asta ne-a trezit real interes, ci mai ales pentru zăcământul de informaţie memorialistică în stare gemă referitoare la Iaşii anilor ’60. Când spun „în stare gemă” am în vedere mai ales ineditul relatărilor reportericeşti. Sumedenie de vechi... noutăţi afli despre ieşenii de altădată, pe care, chiar dacă i-ai cunoscut cândva, n-ai avut când şi cum să le intuieşti până la capăt adevărata personalitate. Se ştiu, acum, mai multe despre Iaşiul interbelic, datorită unei adevărate pleiade de memorialişti cu har, decât despre oraşul şi orăşenii celei de a doua jumătăţi a veacului XX. Pe cale de a deveni umbre, unii îşi mai poartă trudnic bătrâneţile pe străzile urbei, dar cei mai mulţi s-au călătorit pe cealaltă lume.

 Şi cum uitarea e scrisă-n legile omeneşti, dacă nu se găseşte un condei care să-i evoce, li se mistuie până şi urma amintirii. Pe bună dreptate, I. Ştiru consideră că „Nu-i deloc sănătos, ba e de-a dreptul păgubos obiceiul de a nu nota gospodăreşte în vreun carneţel – aşa, ca să fie –  câte un fapt de viaţă sau din lecturi, mai fericit, mai trist, pentru a curta specia literară numită memorialistică.” N-aş crede că autorul a dat curs până la capăt acestui auto-îndemn şi a pus la bătaie străvechi carneţele de însemnări, ci a înfiripat din câteva linii portretele ieşenilor de altădată în temeiul tezaurului de amintiri – adevărata şi singura zestre preţioasă avută la părăsirea ţării. Desigur, Ştiru evocă în primul rând personalităţi din rândul coreligionarilor. Ceea ce-i motivat şi pe deplin explicabil, câtă vreme populaţia evreiască (într-o vreme, la Iaşi chiar majoritară!) a avut pondere însemnată nu numai cifric, ci şi prin contribuţiile în domeniul ştiinţelor, artei, administraţiei.

 Există, în carte, şi o galerie la fel de bogată şi la fel de cald-respectuos evocată a unor ne-evrei de marcă, de la nefericitul poet George Mărgărit la criticul N. Barbu, rectorul Livescu, profesorul Ciopraga, până la arbitri de fotbal ori librărese. Cum observă Ion Holban în prefaţa cărţii, evocările lui I. Ştiru pledează implicit pentru ideea de model, atât de necesar la început de contorsionat veac XXI (când, la noi, sunt larg şi agresiv mediatizate anti-modele de tip Becali & comp.), cât şi totdeauna în istoria oricărei naţii. Personajele portretizate în această recentă carte s-ar putea defini prin „modestie, bun simţ, bună cuviinţă, generozitate, respect faţă de semeni.” Ştiru însuşi este o persoană manierată, de bună ţinută intelectuală, care a izbutit să-şi păstreze nealterată buna cunoaştere a limbii române. Constat, de la o carte la alta, o benefică maturizare a scriiturii şi o mai atentă construcţie narativă. Cartea se citeşte cu plăcere. N-au fost prea fericite vremurile evocate, dar oameni de valoare, care a făcut ca Iaşiul să-şi păstreze fiinţa cea adevărată, au existat şi, pe bună dreptate, merită evocaţi.