Cătălin MIHULEAC

Cu nişte ani în urmă, o cititoare de gazete pe internet îmi aducea la cunoştinţă că eram furat jegos de către un coleg de breaslă. Adică, un jurnalist din presa centrală îmi lua tabletele, le schimba titlul şi le publica, sub semnatura sa, în gazeta unde presta. Cum am aflat, am acţionat cu promptitudine: l-am sunat pe şeful respectivei publicaţii, am zis un „bună ziua” civilizat, şi am explicat în cuvinte grave furtul căruia îi cădeam victimă sistematic. Am încheiat, dând glas unei indignări spumegânde, cum că aşa nu se mai poate, iar dacă nu se iau măsuri radicale, fac scandal.
Redactorul-şef, om subţire, şi-a prezentat scuze pentru oribila faptă a subordonatului său, apoi mi-a promis că va face chirurgie cu satârul de măcelar. Promisiune pe care a îndeplinit-o întocmai, hoţul fiind concediat în secunda doi. Iar cu asta, am considerat cazul încheiat şi m-am întors la ale mele.
Spre surpriza mea, hoţul a fost imediat angajat la „România liberă”, unde a stat până de curând. Cum ziarul ocrotit de aura lu’ Băcanu e mult mai important decât cel de unde fusese concediat, se vede că am pus umărul la promovarea infractorului. Reclamându-i fapta de ciorditor, involuntar îi făcusem un serviciu pramatiei.
M-am gândit adânc dacă să mai am vreo reacţie, şi mi-am răspuns că nu mai era cazul. Cu-atâta mai rău pentru România că sunt angajaţi în redacţii toţi infractorii de drept comun, fără a li se cere o caracterizare de la precedentul loc de muncă. Sunt însă convins că ţara noastră nici nu merită alt soi de presă.
Cineva m-a sfătuit să-l chem în justiţie pe autorul hoţiei intelectuale, trasmiţându-le un avertisment şi celorlalţi amatori de asemenea furtişaguri. La acest sfat, am râs cu mare poftă. N-am nici cea mai minusculă încredere în prezentul şi în viitorul justiţiei carpato-dunărene. Cunosc judecători şi procurori mai ticăloşi ca ăia pe care-i bagă la bulău, dar cunosc şi profi universitari care vând examenele ca în supermarket, pregătindu-i din timp pe studenţi pentru corupţia din breaslă.
Nu cred că justiţia a fost vreodată altfel la noi. În 1901, C. Ionescu-Caion – un publicist venal – îl acuza pe Caragiale că ar fi plagiat „Năpasta” după un anume Kemeny Istvan, care nici măcar nu exista în realitate. Deşi la proces calomnia a fost demonstrată clar, instanţa l-a achitat pe calomniator care, sprijinit de superlicheaua Macedonski, avea să revină cu un nou val de calomnii.
Ce-mi daţi să vă zic ceva tare? Avocaţii care l-au apărat cu atâta succes pe Caion erau politicieni liberali !