Mircea Radu IACOBAN

„Pe vremea când tăiam butuci / Să ne-ncălzim, să facem cina / Şi căram apă cu găleata / Nu cumpăram nimic de-a gata / Ştiam să mânuiesc şi sapa / Şi-l citeam şi pe Shakespeare / Cum de-aveam timp? Acum mă mir. / Pe vremea când umblam pe jos / Totul mi se părea frumos / Şi n-aveam timp de tânguit...”  ş.a.m.d. E-un text polemico-nostalgic care circulă pe internet şi care denunţă tarele urbanizării grăbite, dacă nu chiar forţate. Antiteza fiind, la rândul ei, forţată. Noua identitate, urbană, conferită unor indivizi peste noapte, i-a scos din universul rural, spre a-i transporta într-un spaţiu ce nu şi-l pot asimila organic până la capăt. Nu ştiu cine-i dr. H. Balzli (?), dar are perfectă dreptate atunci când compătimeşte „omul care părăseşte câmpia şi-şi petrece existenţa între ziduri. Orice fiinţă care rupe legătura intimă cu Natura Mamă pierde calităţi însemnate, cunoaşte boala şi degenerarea.” Pe vremuri, dezvoltarea urbană era prezentată, la noi, triumfalist, ca vector al modernităţii şi semn indubitabil al progresului. De la România rurală, la cea urbanizată – doar şi-n definiţia comunismului figurează teza dispariţiei deosebirii dintre sat şi oraş. (Obiectiv abuziv fetişizat: ca şi cum oraşul ar reprezenta idealul suprem, satul rămânând doar cu statut de etapă ce urmează musai a fi depăşită.) Pe alte meridiane, hiper-urbanizarea a fost şi este privită cu reticenţă şi îngrijorare. În prozele lui Joyce („Oameni din Dublin”) oraşul, personaj central, nu-i altceva decât un loc al alienării, un ţesut patologic paralizant, caracterizat de stază, înfrângere, provizorat, sărăcie, izolare, monotonie, morbiditate, spleen. Oraşul-azil n-ar duce decât la ratare materială şi psihică, de unde şi sentimentul difuz al evadării necesare, mereu stopată de bariere psihologice. Pentru Joyce, Dublinul în special şi oraşul în general ar fi de-a dreptul infernale, datorită eterogenităţii, nesiguranţei, sofisticării, neputinţei. La noi, oraşul încă mai este privit ca model de dezvoltare, inclusiv spirituală, ca ţel pentru zenitul oricărei cariere şi locul cel mai potrivit pentru a-ţi creşte nepoţii. Nu era buletinul de Bucureşti visul visurilor generaţiei ’70? Deocamdată însă, oraşul românesc este departe de condiţia megalopolisurilor lumii, rămânând mai aproape de proporţiile orăşelului din Peloponez care a furnizat, fără prea mare vină, numele generic. Nu putem vorbi despre un spleen al oraşului Milişăuţi, despre alienare urbană la Hârlău, despre „gnomon” şi sofisticare la Fălticeni. Şi prin eterogenitatea locuitorilor, şi prin derizoriul peisajului stradal din cartierele mărginaşe, oraşul românesc încă mai e o combinaţie între rural şi urban. Singura realitate ce începe să rimeze cu starea marilor aglomeraţii din apus este sufocarea circulaţiei auto şi implicarea orăşeanului într-un etern urban guerrilla stradal. Motivul principal constituindu-l nu starea materială înfloritoare a cetăţeanului ce-şi cumpără maşină după maşină, cât precaritatea reţelei de drumuri, rămasă la nivelul „pe  vremea când mergeam pe jos.” Nu-i mai puţin adevărat că oraşul, alături de atâtea tare, posedă şi o certă încărcătură de căldură umană. Exprimată, dacă vreţi, prin acea bună ziua dată de un cvasi-necunoscut, prin zâmbetul doctoriţei ce ştie să întâmpine cum se cuvine marea cenuşie de pacienţi veniţi de pretutindeni, cu speranţă şi cu fişele medicale ţinute ca stindarde ale într-ajutorării, prin facilităţile, deocamdată exclusive, dar, sper, în viitor, generalizate, prin încadrarea într-un „spirit al locului” capabil să-ţi inoculeze sentimentul tonic al continuităţii, al apartenenţei la un neam şi la un spaţiu românesc. Altfel privind lucrurile, ajungem la paseisimul naiv de tipul „Pe vremea când purtam galoşi / Aveam respect pentru strămoşi”, cum spune textul de pe internet...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Citadini.

Comentarii