Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Ţara arde şi baba se piaptănă: iaca, noi scriem despre corecta accentuare a numelor proprii străine (scârţ!) şi România fierbe din pricina nemerniciilor lui Remeş & comp.! În camioneta japoneză, afară, la clasa a III-a, pasagerii comentează pozele din gazeta “Cancan”, care arată viloaia lui Remeş (cât gara Focşani!), înzestrată cu... adăpost anti-atomic (!!) şi ferma de porci a ministrului şpăgar, în care râmătorii sunt ocrotiţi de geamuri termopan. “Auzi, cumătră – se minunează ţaţa Zamfira – numai pe draperii a dat 30.000 de dă-ia, euroi! Am pornit după ghebe, şi doctorul care, în tinereţe, a fost a-toate-specialist la dispensarul din Dolheşti, a urcat în camionetă urmaşi ai urmaşilor pacienţilor de odinioară, s-ajute la cules. Un ciupercar zice că-i din Boroseşti şi m-am tot căznit să-mi amintesc de unde şi de ce rezonează de-a dreptul familiar numele acestui sătuc moldav – a, da, Sadoveanu, sitarii... Conu’ Mihai cobora cu suita în gara Scânteia, de unde-l luau căruţele, să-l ducă în pădurile Boroseştilor, la vânătorile de sitari evocate în “Ţara de dincolo de negură”. Îl momise Nicu Fantazie, cu basme vânătoreşti: “în 1893, intrând acolo cu Ilie Negură, la amiază am isprăvit cartuşele şi zvârleam în sitari cu căciula!” În 1936, Sadoveanu n-a avut parte de vreo pană de sitar la Boroseşti, ceea ce-mi aminteşte o păţanie a subsemnatului. Prin 1983, am fost invitat la Comarna, de un grup de bucureşteni bătrâiori care, cică, an de an veneau pe acolo să-mpuşte nori de sitari. Mi-au arătat fotografii din 1946: de-or fi fost chiar ei în poze, atunci într-adevăr de mirare erau şirurile de zburătoare clonţate aşezate pentru revista de front “tabloul vânatului”... Bineînţeles că n-a zburat nici un sitar, cu toate hăuliturile gonaşilor, pentru ca în minutul 93, conform regulii că, la table, ageamiul dă şase-şase, să-mi sară tocmai mie unica victimă a sezonului, pe care am adus-o în triumf la aniversarea unei colege. Sitarul cât o lămâie a fost aşezat pe ditamai platoul cu cartofi, justificând anunţul gazdei “avem vânat cu garnitură”. De-atunci, n-am mai văzut sitari, cum n-am mai văzut cocori, dropii, ierunci... Iată c-am intrat în pădurea Buneşti, ticsită de bariere, acum, inutile: trecem pe lângă casa de vânătoare “a lui Ceauşescu” (mit, fiindcă era casa silvicului şi Ceauşescu nici nu i-a trecut pragul; a fost aici odată, de două ori, a împuşcat în câteva ore camionul de mistreţi – după care, valea cu elicopterul). “Cine-o să mai vină pe aici, maică?” – întreabă Zamfira şi primeşte răspunsul înţelept al cumătrei: “Cum cine, Becali.” E contrazisă: “Ba Ţiriac, ţaţă, Becali nu-mpuşcă, că-l bate Dumnezeu...” Descindem în buza unei “ţâhle” duhnind a mistreţ (se vede, fericiţii care-au scăpat din fălcile gardurilor-pâlnie care-i aduceau exact în bătaia carabinei “geniului Carpaţilor”) şi înaintăm gheboşaţi, apoi, în patru labe, pe urmă, târâş. Până ce dai de buturuga tutelară: te-aşezi pe ea şi culegi dimprejur cît să umpli sacul. La câţiva metri, ocrotit de împletitura desişului, alt ciupercar, instalat tot pe-o cioată, bodogăneşte, ştiind că-i auzit: “...care caltaboşi, dom’le, ce palincă, care plic, asta, la poker, e numai deschiderea. Hoţia cea mare vine dup-aceea, că n-ar da nimeni atâta, dacă nu i-ar ieşi înzecit. Ia să cate cineva cu lupa nu licitaţiile, cât deconturile mânărite, că acolo-i furăciunea şi-s toţi pătaţi!” Din alt ghem încâlcit de tufe, un glas de femeie îl ţistuieşte ascuţit: “Ssssst! Taci, Filaret, că nu-i treaba ta!” De unde se vede că, în preajma casei cu stafii, mai stăruie negura fricii de odinioară.
În ţara de dincoace de negură."
