Narcis SIRETEANU

E imposibil să fii trăitor inteligent şi sensibil în România şi să nu ai, măcar din când în când, depresii. Mai ales la început de an, după ce sărbătorile au trecut şi toată ţara pune zăvorul pe uşă. Din cauza gerului şi a căderilor de zăpadă, mulţi dintre noi se uită cu drag la cureaua pantalonilor sau la cordonul de la capotul nevestei şi calculează mintal dacă o să ţină ca ştreang.

Priveşti în jur şi totu-i alb. Un alb nu luminos, ci un alb întunecat. Şcolile sunt închise, magazinul din colţ e închis, primăria e închisă, viitorul – mai ales el – este închis cu şapte lacăte. Doar în puşcării – care şi ele sunt închise -, deţinuţii se strâng unul în altul până se întrepătrund, ca să-şi încălzească trupurile şi minţile împietrite.

Greu e de luptat cu stările depresive. Dacă aş fi cercetător în psihiatrie, aş numi sindromul ăsta depresiv „romena luminosa”. Ceva de genul ăsta. În traducere liberă, „depresia românilor luminaţi”.

M-a luat şi pe mine o tristeţe iremediabilă, mai cu seamă că m-am întors ieri dintr-o vacanţă ceva mai lungă. Nu ştiu cum sunteţi dumneavoastră, dar eu când revin din străinătate şi văd câtă bunăvoinţă e acolo, şi câtă normalitate, şi câtă civilizaţie, comparativ cu grosolănia de la noi, se prăvale cerul peste mine.

Până la urmă, găsesc tratament tot acolo unde am mai găsit şi altădată. Nu la cabinetul medical, care e şi el zăvorât, ci la cabinetul literar. În bibliotecă. De data asta, am descoperit o carte minunată. Psihoterapie curată: „Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin”, de Vladimir Voinovici. Publicată la Editura „Paralela 45”. O găsiţi pe site-urile astea, care se ocupă cu vânzarea pe net. Merită. Deşi nu credeam că este posibil, soldatul Cionkin e mult mai simpatic decât înaintaşul său, Svejk.

Ah, câtă şampanie servită la pagină! Dacă nu am murit de râs, înseamnă că o să am viaţă lungă.