Narcis SIRETEANU

Este vitală înjurătura pentru buna funcţionare a neamului românesc, în principal în zona noastră geografică de est. „Sudalma e tot aşa de trebuincioasă moldovanului ca apa peştelui, aerul paserilor şi pânea tuturor oamenilor”, remarca, încă pe la anul 1840, un condeier remarcabil ca Alecu Russo, în neuitata sa operă „Cântarea României”.

Înjurăturile ne răcoresc şi ne tranşează disputele, când diplomaţia dintre oameni nu mai are spor. A vorbi buruienos e un mijloc verificat de convingere, dar e în egală măsură terapie curată. Toată lumea înjură – indiferent de profesie, sex, vârstă sau stare socială -, dar între ageamii şi profesionişti e şi aici o distanţă de la Pământ la Lună. Căci e nevoie de măiestrie pentru a înjura, o măiestrie care vine deopotrivă din suflet şi din creier. Alegerea tonului potrivit, dar şi a momentului propice pentru emisia unei înjurături are o egală importanţă. Trebuie totodată să facem diferenţa între impactul uneia rostite de la obraz între patru ochi, fără martori, şi alta emisă în plen, de faţă cu toată lumea.

Pe şantierele construcţiei socialiste a ţării (Bumbeşti-Livezeni, de exemplu) femeile au îmbrăcat, prin anul 1950, salopeta meseriilor dure, bărbăteşti. Meserii care nu puteau fi practicate fără o susţinere corespunzătoare prin înjurături bărbăteşti, mai ales a celor cu trimitere la organele sexuale aferente.

Am şi o temă pentru psihiatri: cum de aparent suntem oripilaţi de înjurăturile cu trimitere la cele sfinte – despre cruce, sfinţi şi sărbătorile creştineşti -, dar ne răcorim mai cu seamă prin intermediul lor?

Ajung acum la ceea ce mă indignează mai mult şi mai mult. Ştiute fiind calităţile sudălmii, ce sens au prostioarele astea gen „dă-o-n puii mei!” sau „ce pana mea!”? Suduie, domnule sau domnişoaro, cum e datina din bătrâni: frumos, apăsat, din bojoci, româneşte! Nu te fandosi cu „pana mea” şi „puii mei”!