Nu este altă cale de însănătoşire decât pocăinţa

Suntem în perioada Triodului. Evangheliile duminicale dinaintea începerii Sfântului şi Marelui Post au fost alese de Sfinţii Părinţi ca să ne arate în mod explicit cu ce trebuie să fim înarmaţi la declanşarea duhovniceştii ofensive împotriva păcatului, a tot ceea ce ne desparte de iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Pilda fiului risipitor ce s-a citit duminică ne învaţă că fără pocăinţă nu poate exista întoarcere în casa Tatălui şi implicit nu putem nădăjdui la mântuire. Povestea fiului nesăbuit ne lămureşte că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului este posibilă, dacă odată cu ea se arată căinţă sinceră pentru relele săvârşite. Numai aşa Dumnezeu nu doar că ne va primi cu bucurie revenirea, ci o va şi binecuvânta cu iertarea tuturor păcatelor.

Nemărginită iubire şi neirosită aşteptare

În rânduiala liturgică de peste an, doar într-o singură duminică se face lectura acestei emoţionante pericope evanghelice. De aceea, probabil, o ascultăm cu mai multă trezvie şi cu o frăţească solidaritate faţă de curajul fiului risipitor, care, după cum ne mărturiseşte pericopa evanghelică, de departe fiind, a fost întâmpinat şi îmbrăţişat de Tatăl. Cum de a fost observat încă departe fiind? Cu siguranţă, iubitorul Părinte stătea permanent în faţa casei cu mâna streaşină la ochi scrutând îndepărtările, zicându-şi: „Oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate totuşi va veni!“ Nemărginită iubire şi neirosită aşteptare. Ceea ce a urmat după aceea depăşeşte puterea omului de înţelegere, iertare şi iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproşeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte linguşitoare şi tertipuri teatrale.

„Eu ce fel de fiu sau fiică sunt?”

În acelaşi timp simţim şi un oarecare resentiment în atitudinea fiului celui mare, care, deşi virtuos, ascultător, nu a fost capabil să înţeleagă ce este iubirea desăvârşită. Observând comportamentul celor doi fii din parabolă, suntem tentaţi să aderăm la comportamentul unuia, întrebând: Doamne, eu ce fel de fiu sau fiică sunt? Judecându-ne echidistant viaţa, tindem să ne asemănăm tot mai mult cu fiul cel mic şi nechibzuit. Ce bine ar fi dacă am învăţa de la el ce e pocăinţa, sinceritatea mărturisirii şi nădejdea neclintită în iertarea Părintelui Ceresc! Din păcate însă, ne potrivim mai abitir cu el din pricina mulţimii păcatelor noastre, a neascultării de Cuvântul dumnezeiesc, a risipirii talanţilor duhovniceşti pe care ni i-a hărăzit Darnicul Părinte prin Sfintele Taine şi pe care adesea îi cheltuim imprudent.

Să purcedem la o analiză a vieţii noastre duhovniceşti, realizând dacă şi cât ne-am îndepărtat de casa Tatălui, Sfânta Biserică. Apoi, cu o încredere desăvârşită ca şi a odraslei pomenite, să strigăm cu nădejde: „Tată, am greşit la cer şi-naintea Ta“. Dumnezeu, cu nesfârşită răbdare şi bunăvoinţă, ne va aştepta, îmbrăţişa şi asculta strigătul, ne va primi lacrima pocăinţei, iar apoi, cu aceeaşi dragoste, ne va spulbera păcatele săvârşite, întărindu-ne în virtute, iar la urmă o să ne facă poftire să ne hrănim din ospăţul mântuirii aşa cum a procedat cu junele zvăpăiat şi anonim din Evanghelie, căruia Biserica i-a rânduit o duminică specială din an ca să ne amintim de el, deşi nu i s-a reţinut numele. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toţii.

Să avem pocăinţa curată, deplină

Vom trăi cu toţii bucuria nespusă a fiului primit şi izbăvit, cu o condiţie sine qua non: să avem pocăinţa curată, deplină a personajului biblic. Nu întâmplător Sfântul Efrem Sirul a spus: „Pocăinţa este un doctor bun, care aduce mângâiere şi odihnă. Darul Pocăinţei alină sufletul şi povăţuieşte spre mântuire. Pocăinţa mângâie ca o mamă şi spală sufletul ca o apă curăţitoare“. După Părinţii filocalici, ea se face prin lacrimi, rugăciune şi mai ales prin Taina Spovedaniei. Pocăinţa omoară păcatul şi învie sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufletului, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă şi înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup stăpâneşte mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le.

Ortodoxia nu recunoaşte altă cale de însănătoşire din boala pe care o produce păcatul decât prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtăşanie. Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovăţiile sale în adâncul sufletului, este stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate care-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăinţa ideea centrală a creştinismului în jurul căreia gravitează toate evenimentele mântuitoare.

O veritabilă înnoire a vieţii credinciosului

Prin căinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine şi, indiferent de rezultat, omul nu va deznădăjdui în izbăvire, căci harul divin primit în Taina Mărturisirii îi este salvator. Dar, despărţită de spovedanie, pocăinţa poate cauza fiinţei umane mari dificultăţi, mergând chiar până la stări depresive şi reprobabile, căci nu recunoaşterea păcatului şi denunţarea sa este benefică, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului.

Deşi pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se rezumă la o mâhnire abstractă pentru păcatele săvârşite, ci trebuie să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieţii credinciosului. Nimeni niciodată va putea spune că s-a căit suficient, căci pocăinţa nu trebuie să se termine nicicând, deoarece prin ea bunul creştin se cade să urmărească o necontenită desăvârşire.

Pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită şi Spovedanie sau Mărturisire, cât şi ca virtute, constituie o adevărată incizie în sufletul bolnav, care străpunge mai adânc decât păcatul atingând adâncimile fiinţei umane pe care o curăţeşte şi o deschide către harul divin. Aşa s-a izbăvit fiul risipitor, aşa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim şi noi.

(arhim. Mihail DANILIUC, sursa: Ziarul Lumina)