Viața între filosofie, supermarket, politică și bătăi cu frișcă

Lumea globalizată devine din ce în ce mai mult o „supă primordială” în care oamenii se găsesc din nou în fața unor tentații ideologice inaugurale– în fapt, configurații și agregate de noțiuni abstracte, idealiste, utopice -, ar observa orice filosof ( dar și orice artist cu capul în nori). Însă „ideile sunt pentru obiecte ceea ce sunt constelațiile pentru stele” spunea cândva Walter Benjamin. Ce ne facem, așadar, atunci când oamenii înșiși sunt stimulați să devină „obiecte”, roboți, executanți, somnambuli ce-și trăiesc viața ca pe un delir politicianist și/ sau consumerist fără început și fără sfârșit, inițiat și întreținut mai ales de promisiunea electorală și respectiv de reclama comercială? Or, în jurul oamenilor-obiecte, ideile plutesc, fecundează, recrutează, seduc și fac prozeliți, astfel născându-se atât partizanatul politic, cât și atitudinea de dependență față de shopping (obsesia de a cumpăra )…
În timp ce filosoful se menține în formă încercând să pună întrebarea cea mai potrivită care va reuși să developeze realitatea sub un aspect inedit, omul obișnuit se salvează astăzi numai prin umor, prin ironie, prin atitudine etilică, prin romantismul de cartier, prin iluzia anesteziei efectuată cu emisiile televiziunilor, prin contemplarea afișelor, prin atingerea imaginală a idolilor (fie ei politici, fie de supermarket. – Idolii de astăzi devin astfel icoane ce substituie vechea iconografie care era pur spirituală; ei sunt venerați, sunt imortalizați, nasc pasiuni, configurează discipoli fanatici, scripturi moderne, logici paralele…)
Am promis că ne vom preocupa de ironie și umor cu mai multă râvnă în acest an, căci este un an electoral. De ce am crezut că fi-va utilă această însoțire? Pentru că anul se anunță isteric, vărsarea de „sânge mediatic” a actanților politici e exhibiționistă și nu e indicată cardiacilor profesioniști, mintea și sufletul românilor trebuie împrospătate cu trufandalele bunului simț, speranța și optimismul trebuie readuse în inima oamenilor.
În Uniunea Europeană, care este supa fierbinte cu care se frig marii gurmanzi politici ai zilelor noastre, umorul este bine reprezentat, mergând de la originile sale, disputate aprig între englezi și francezi, și până la expresivitatea sa etnică – atât de diferită de la o populație la alta. Glumele la modă în UE au conotație etnică. Glumele cu conținut etnic au două mesaje. Primul mesaj susține că cei care sunt calul de bătaie ar fi proști. Al doilea mesaj este că cel ce spune gluma este deștept. De exemplu, eu, contribuabilul român cu salariu de două sute de euro, spun despre nemți următoarea glumă: Care este obsesia tehnică cea mai importantă pentru germani? Răspuns: tubul…digestiv. De aici s-ar putea înțelege că nemții sunt (și sunt) obsedați de mâncare și digestie, și de aceea ar fi săraci cu duhul (chestie parțial verificabilă, căci ei nu excelează totuși în umor), în timp ce eu, român fiind, deci mai slab în puterea de cumpărare, aș fi mai inteligent și spiritual, deoarece mai… flămând. Dar oare asta se înțelege cu adevărat? În Europa, englezii se amuză cu glume pe seama irlandezilor, francezii fac glume despre belgieni, ca și olandezii, iar suedezii și finlandezii „dau” în norvegieni. Se mai întâmplă, însă, ca și anumite grupe mari de populație din aceeași țară să se „bată” prin arma glumelor… regionale. În Grecia, lumea râde de pontici, danezii se amuză pe seama yuților din Aarhaus (e, totuși, ceva putred în Danemarca, nu-i așa?) , în timp ce irlandezii produc glume cinice pe seama kerrymen-ilor din sudul țării lor, însă noi știm că și în România există grupuri țintă pentru glumeți: oltenii (fabrica de dictatori), moldovenii (fabrica de leneși și de genii literare și muzicale), ardelenii (fabrica de umor cu iz englezesc). De aici se vede treaba că este adevărat faptul că toată lumea râde, însă fiecare râde din alte motive și de altcineva.
Există chiar o teorie – sugerată de cercetătorul în folclor Alan Dundes -, privind diferitele grade de înțelegere a bancurilor, făcută prin chiar „metodologia de investigare umoristică”:
Când un francez aude o glumă, râde întotdeauna de trei ori: mai întâi când i-o spui, apoi când i-o explici și a treia oară când o înțelege, în sfârșit. Concluzia: francezii sunt nebuni după ocaziile de a râde. Dar când îi spui o glumă unui englez, el va râde de două ori. O dată când i-o spui și a doua oară când i-o explici. De înțeles, n-o va înțelege niciodată pentru că un englez adevărat este un morocănos. Dacă îi spui o glumă unui german, el râde o singură dată, când i-o spui. Nu te va lăsa să i-o și explici, fiind foarte arogant. Nemții nu au simțul umorului. Când, însă, îi spui o glumă unui evreu, acesta nici măcar nu te lasă să o termini și te va întrerupe. Mai întâi, el o știe deja. Al doilea, tu nu o spui cum trebuie. În cele din urmă, ți-o va spune el, așa cum trebuie spusă. Evreul crede că el a inventat lumea.
De remarcat că umorul are rolul unui elixir care însuflețește omul abstract, omul-obiect al filosofului. Pentru bunul european, la începutul noilor utopii politice, umorul va fi întotdeauna o baie de curățenie generală de prejudecăți. Un fel de duș cu nisip în deșert, ca să zic așa, mai ovreiește, făcând un spirit de glumă…
Angela Furtună
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/