E primăvară iar? Cum așa, o zi caldă, trei reci? Arde și-acum centrala ce-o încălzisem încă în octombrie 2025! Frigul și zloata de afară a rebegit și politica românească aflată în căutarea minunii prin care se poate face omletă fără să spargi ouă. Cel care ar veni după Bolojan ori o ține cum a început-o demisul, or n-o face, și-atunci îl aducem degeaba. Nădejdea că „o s-o facă, dar altfel” e–o gogoașă, oricum a-i încerca, ajungi tot la mii de oameni dați afară din slujbe, măriri de taxe, micșorări de lefuri, reduceri de primării și așa mai departe.
Bolojan n-o putut izbuti nici un sfert din ceea ce i-a îngăduit coaliția, închipuiți-vă ce se întâmpla de le făcea pe toate! Politica românească începe să-mi producă de-a dreptul scârbă, așa că o tai cotită către teme mai temeinice și mai puțin șubrede. Nu înainte de a relua câteva dintre spusele lui Caragiale despre români. Cum ar fi: 1 – „neamul acesta nu-i un neam stricat”; 2 – „încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda”; 3 – „știe să critice tot, fără a face nimica”. Corolar: 4 – „în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta”. Onorabile, total și îndreptățit rezon!
*
Citesc într-o revistă despre sporirea antisemitismului în România. Temă grea, mai bine o eviți. Poate, de ce nu, o fi o situație reală, pe care trăind-o „în cercul nostru strâmt” n-o percep cum și cât se cuvine. Și dacă eu n-o percep, nu înseamnă că recrudescența n-ar putea exista. Câtă vreme mai sunt tembeli care contestă Holocaustul, de ce n-ar fi și contemporani de-ai noștri dornici să revigoreze un posibil antisemitism latent – oricum, merită cercetat, desigur, fără a se ține seama de accidente irelevante tip Șoșoacă & comp.
Cum spuneam, tema e mai prudent să fie ocolită; de altfel, sunt sigur că și articolul de față poate avea parte de unele reacții nu tocmai prietenoase. Motivul: adicătelea, ce rost mai are să cotrobăim prin unghere întunecate și sordide ale istoriei, și mai ales în ceața câlțoasă a antisemitismului secundar, câtă vreme ajunge și numai faptul că suntem țara europeană care a refuzat să-și trimită evreii la Auschwitz? Dacă n-ar fi și realități peste care nu-i îngăduit să se treacă, ștergând-se definitiv cu buretele momentele în care somnul rațiunii a născut monștri – petrecute inclusiv în lumea septică și scrobită a universitarilor.
Iată un posibil studiu de caz: grație investigațiilor lui George Voicu („Radiografia unei expatrieri – cazul Lazăr Șăineanu”) dispunem de informații detaliate în legătură cu o biografie aptă să ofere material consistent pentru exemplara definire a persecuției cretine validate politic la cel mai înalt nivel – Parlamentul. Șain, devenit Șăineanu, s-a născut la Ploiești (deci, în România!) în anul unirii, 1859, și-a românizat numele și a devenit discipol devotat al lui Hasdeu (culmea, cum se știe, antisemit notoriu!). Hasdeu îi și prefațează cu elogii lucrarea de licență („Încercare asupra semiologiei limbii române”), carte distinsă cu Premiul Hillel – ceea ce prevestea lui Șăineanu o carieră științifică de excepție. Studiază la Paris, apoi primește o catedră universitară în București.
Atâta aștepta V.A. Urechia (Eminescu spunea că-și purta șapte nume, Urechia, Urechea, Urechiă ș.a), un personaj cu prestație deloc măruntă în literatura și, mai ales, politica românilor, ca istoric, bibliograf, etnograf, folclorist ș.a. A fost profesor la universitățile din Iași și București, membru fondator al Academiei Române (1866) și al Ateneului Român (1888). Timp de 34 de ani a fost deputat și senator în legislativul Regatului României, ministru al Educației în două parlamente național-liberale (de trei ori chiar, dacă luăm în considerare și funcția similară deținută la Iași în administrația Kogălniceanu). A scris proză (aproape onorabilă) și teatru (greu de citit azi), a încercat și critica literară – oricum, un intelectualul autentic, pe care nu l-ai putea deloc crede aprig implicat în oribile devieri comportamentale de esență rasistă (deși, dacă ne gândim la mai mult decât iluștrii Iorga, Goga, Paulescu și nu puțini alții, nedumirirea se stinge de la sine).
În postata culturii, semnalările de la începutul veacului 19 și începutul secolului 20, varii și disproporționate ca efect imediat, conțin vârfuri ale exceselor de nebănuit în cazul unor oameni de carte și, ai zice cercetându-le opera, de suflet… Șăineanu, cetățean născut în România, își cerea naturalizarea, fără de care îi erau închise căile de ascensiune socială, mai ales pe cele universitare. Iată filipica în Parlament a lui Urechia: „Un străin de ființa neamului nostru nu va putea deștepta în mintea și în inima generațiunilor noi imaginea trecutului nostru plin de învățăminte pentru viitor!” (se referea, probabil, la virtuțile României eterne, dar și la teza traumelor datorate conviețuirii cu evreii). Cum Șăineanu n-avea cetățenia română, este nevoit să-și dea demisia de la Universitate.
Nu scapă de cohorta de reproșuri: un studiu al său consacrat comparării termenilor „jidovi”, „tătari” și „uriași” este interpretat total aiurea și complet tendențios drept pledoarie pentru… afirmarea întâietății evreilor în spațiul românesc. Enorm scandal, și cererea de „împământenire” este respinsă (scor la Senat: 79 contra, 2 pentru). Șăineanu își continuă truda în domeniul filologiei române și publică mai multe cărți de referință, unele citate cu tot respectul și astăzi: „Istoria filologiei române”, „I.H. Rădulescu grămătic și filolog”. Drept pentru care, de astă dată cererea de naturalizare reiterată are și susținerea Regelui Carol I și pare a fi, în principiu, rezolvată (urma votul Senatului – părea formalitate). La scurt timp, Șăineanu publică încă o lucrare de mare respirație: „Basmele românilor” (peste 1000 de pagini!), premiată de Academie.
Cum prezentarea cărților la concursul de premiere s-a făcut fără menționarea autorului, când s-a văzut că a câștigat un „nenaturalizat”, iarăși scandal: trebuia să se concureze deschis, să vadă toată lumea că-i vorba despre un evreu! Din nou intră în scenă V.A. Urechia, care protestează la Senat împotriva tentativei de a „băga în cetatea românească un străin și mai ales calul lui Ulyse din Troia”. Iarăși, cererea de acordare a cetățeniei este respinsă. I se desființează și catedra liceală la care preda, așa că Șăineanu emigrează în Franța, unde tipărește monumentala cercetare „Dicționarul universal al limbii române”, urmat de „Influența orientală asupra limbii și culturii române”. Riscă încă o disperată încercare: se convertește la creștinism (!) și-l are ca naș de botez pe influentul Take Ionescu! Drept pentru care, în 1899, Senatul votează, în fine, „indigenizarea”. Aș! Se descoperă că, totuși, ar fi fost nevoie de votul ambelor camere, și încă în aceeași sesiune. Totul va trebui luat de la capăt.
La noile dezbateri, un oarecare Șoimescu (?) perorează: „El, care s-a născut evreu, care prima silabă a pronunțat-o evreiește până când a început să învețe gratis în școlile române limba română (…) Dacă, d-lor deputați, veți vota acest indigenat, atunci trebuie să disperăm de viitorul acestei țări!” Eșec aproape total la vot! În 1900, procedura se reia: 31 pentru, 44 contra. Iar respins! Gazetele exultă: „Strămoșii noștri au tresărit de bucurie în mormintele lor!” A câta oară învins, Șăineanu părăsește definitiv România, „acest pământ de două ori sacru pentru mine: sunt născut acolo și părinții mei odihnesc acolo”. Devenit Sainèan, publică sumedenie de cărți de specialitate mult elogiate la Paris –(unele, reeditate și în 2006).
Un remarcabil savant, tratat mojicește nu de cine știe ce huligan cu brasardă legionară, ci de înșiși membrii Parlamentul României, într-o Europă ce încă nu cunoscuse noaptea ciumei brume. Dacă omenirea se desparte de trecutul ei râzând (spune Marx), în cazul Șăineanu nu poate schița barem un zâmbet.
