Mă tem că, azi, o să dau prea multe din casă. M-am pomenit în ogradă cu o tufă de soc. Nu știu cum a ajuns printre hortensii și trandafiri, n-a răsădit-o nimeni, umbrește celelalte flori, s-ar cuveni s-o tai, dar nu mă îndur, mai ales că m-a miruit cu două tipsii albe, rotunde și discret mirositoare – un parfum aparte, dulce-acrișor, care pur și simplu mi-a răscolit amintirile copilăriei.
Și ograda de la Ițcani, și firul pârâiașului ce ducea mai departe, către răposata fabrică Străduința, erau năpădite cu tufe de soc. De fapt, acopereau în întregime bolta măruntului șipoțel. Șerpuia pe-acolo, dedesubt, o cărărușă: urmând-o, lipăiam cu picioarele goale ca printr-un tunel întunecat, cu gândul la basmele copilăriei pline de feți-frumoși ce se duc și se tot duc prin înfruntări și beznă, spre a ieși triumfători la lumina castelului fermecat din ferestrele cărora zâmbesc dulci chipuri de domnițe în așteptarea alesului dăruit de pronia cerească…
Câte un amărât șarpe de casă (inocentul Natrix natrix), care se ițea timid printre brusturi, ținea locul balaurului din poveste, și-l fugăream cu îndârjire, întru apărarea curăției unei apșoare care, din iunie până-n octombrie, dispărea în neant – desigur, stoarsă de nemernicia Mumei pădurii. Primăvara, totul se-mbrăca în alb imaculat: înflorea socul, și ițcănenii se grăbeau să-l culeagă cât era proaspăt și zemos. N-aș crede că-l știa cineva plin de 52 kcal, carbohidrați, proteine, vitamina C, potasiu, nici că susține sistemul imunitar, sănătatea digestiei, somnul și relaxarea, lumea aduna socul din moși-strămoși în virtutea tradiției că-i bun la toate cele. Îl utiliza pentru ceai, sirop, salate, se păstra în miere sau oțet.
N-aș crede că-l mai culeg prea mulți azi, când farmaciile îți oferă toate remediile pământului casetate, etichetate științific și deplin sigure – că, utilizat aiurea, socul poate și dăuna, dar asta-i altă poveste. Oricum, nici nu-l mai zărești pretutindeni: în orice urbe, primăriile îl consideră semn al sărăciei și așază în loc lalele aduse din înflorita Olandă. Afară-i gardul, înăuntru…
Voi păstra dăruita tufă de soc ivită în ogradă, nu pentru ceai și sirop, ci spre a dăinui un strop din amintirea tinereții, când eram bucuroși de toate măruntele bucurii conferite de o lume ce pare că s-a stins. Între ele, trec și horbota florilor de câmp. Într-o vreme, cutreieram coclaurile spre a aduna podoabele frumuseților care, văzute ici-acolo, nici nu le iei în seamă, dar, de-s cum se cuvine grupate coloristic, se preschimbă în aranjamente florale demne de cele mai simandicoase expoziții. Pozele le trimiteam prietenilor, care le-au botezat șăgalnic „Yacobane”. Bine că barem le-am păstrat pe net!
Am încercat să aflu în continuare flori de câmp, da-n poienile din preajma munților dau peste puzderie de vile îngrădite, pensiuni, hoteluri cu piscine, și multe dintre câmpurile odată slobod înflorate sunt în tarlale cu soia, cartofi și ce-o mai fi, cu de toate, strict și geometric orânduite, iar majoritatea trecerilor către poiene sunt zăgăzuite cu bariere. Interzis! Turiștii de duminică sunt invitați să-și așeze masa în locuri anume amenajate – civilizat, desigur, numai că eu m-aș fi voit pe pietrișul râului.
La noi ca la noi, da-n Canada am încasat ditamai amenda de la un ranger fiindcă mi-am deschis sandviciurile unde nu se cuvenea – și mi-a arătat, aproape, locul anume stabilit. Unde ai la îndemână o țeavă cu apă curentă, nu știu cum și de la ce izvor adusă, priză electrică cu energie fotovoltaică, coș de gunoi, loc securizat pentru aprins focul, ba și un mic closet „campestru” cu fosă. Cam ca acasă adică – dar eu de ce fugisem de-acasă? N-am mai fost de mult pe acolo, nu m-aș mira să aibă acum și internet…
Din păcate, nici nu mai pot să rătăcesc precum altădată prin costișe râpoase, nici să sar torente cristaline, așa că-s nevoit ades să caut verdele crud al poienilor smălțuite tot mai aproape de marginea drumurilor. Care, oricât de necesare, ochioase și modern asfaltate, nu-mi par de-acolo și la locul lor. Aberant, și tot o spun: mi-e mai dragă o potecă aurie din Călimani decât orice postată de asfalt marcat, semnalizat și ocrotit cu video-camere! Viața merge implacabil înainte, toate cele de mai sus nu-s decât nostalgii bătrânicioase, nu le luați în seamă, doar e știut că mai totdeauna când capeți ceva, nu se poate să nu și pierzi altceva…
Mai aflu, totuși, ici-colo vechi colțuri de Moldovă uitate parcă, și rămase prin minune cu bogăție de flori sălbatice ori doar sălbătăcite – cum ar fi în preajma Băilor Oglinzi, unde-s zeci de hectare cu margarete din care, în fiecare vară, culegeam snopuri (era de unde, și nu rămânea nici o urmă a ritualului rapt primăvăratec). Cineva din zonă mi-a spus să proprietarul tot încearcă să le stăvilească, că, uite, seamănă mac și culege margarete cu mac. Probabil va recurge la niscaiva pesticide spre a-și putea folosi ditamai ogorul. Ce să-i spui, e pământul lui și, cu toată tristețea, trebuie să-i dai dreptate. Întreb dacă n-ar fi mai câștigat de le-ar vinde florarilor din piețe. Aș, cine să cumpere un ocean de margarete, din care doar una din zece-s arătoase cum pretinde piața?
Deocamdată, veacul încă îngăduie astfel de zone aproape neatinse, cum sunt cele dinspre Dorna în sus, către Bistrița, prin Munții Bârgăului. (Cine mai știe că, în vremea primului război, pe-acolo trecea trenul Dornișoara-Prundul Bârgăului, care lega Bucovina cu Ardealul?) Până pe la Piatra Fântânele, e-o zonă floricolă de legendă și visare, unde margaretele-s cât ceașca de ceai, și macii cât ochii roșii ai stopurilor urbane! Nu-s case, șoferii trec vâjâind – de altfel, ar opri degeaba să le culeagă, fiindcă doi pași de-ncerci să cobori asfaltul, intri pân-la piept într-un hățiș zdravăn și tenace de vegetație montană din care te bucuri… că mai poți să ieși.
Rămâi barem, acum, în preajma lui iunie, să ai parte de răsuflarea unui ozon bucșit de sânziene… Mai fiecare zonă a României are, cât o mai fi să aibă, astfel de oaze miraculoase, eu, unul, mă bucur până și de crenguța de soc ivită în curte sub bradul ce l-am adus ehei, acum o viață, de la Molid, în portbagajul mașinii. L-am pus în pământ în urmă cu 50 de ani, nici nu-i pot vedea vârful, zici că o fi având și el vreo 50 – de metri. Ține-l, Doamne!
