Pentru foarte mulți dintre cititori titlul de mai sus poate părea straniu, pentru că ideea dominantă este încă aceea că dizabilitatea este opusă normalității. De fapt această stare de lucruri stă la originea multor piedici și necazuri pe care le întâmpină acești oameni dincolo de problemele obiective cu care ei se confruntă. Dacă multe dintre afecțiunile pe care le au pot fi rezolvate medical sau li se pot găsi diferite rezolvări cele mai multe probleme cu care se confruntă sunt legate mai degrabă de mentalitățile, prejudecățile oamenilor, de diferite limitări pe care le impune societatea, comunitatea (multe instituții de stat nu și-au amenajat nici până în prezent măcar elementarele rampe la intrare pentru cărucioare). Prejudecățile cu privire la persoanele cu dizabilități sunt atât de adânc întipărite în mentalul și obiceiurile oamenilor încât, în ciuda multor campanii de informare, a unor progrese realizate din punct de vedere medical, ele încă limitează mult eforturile acestora de a se recupera și integra social /profesional. Mai mult decât atât, însăși persoanele cu dizabilități sunt marcate de aceste prejudecăți autoizolându-se și automarginalizându-se, abandonând de multe ori eforturile de recuperare și integrare socială. Sunt afectați profund de discriminare, devenind dominați de complexe, frustrări și emoții negative, își construiesc astfel o mentalitate defetistă, pasivă, căutând mai degrabă liniștea și confortul unui colț de pat într-o cameră izolată decât să se expună ironiilor celorlalți și rigidității comunității.
Ce-i de făcut ?
Chiar dacă în momentul de față Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava derulează un program de educație parentală și comunitară prin Echipa Mobilă și realizează convenții de colaborare privind respectarea drepturilor copilului cu dizabilități din comunitate rolul esențial în îmbunătățirea climatului social și a condițiilor pentru aceste persoane revine familiei, vecinilor, instituțiilor din comunitate. Este necesară și o schimbare fundamentală de mentalitate, cu următorul obiectiv: persoana cu dizabilități trebuie să se simtă și să fie tratată ca un om normal, chiar dacă fizic sau psihic are niște deficiențe. Atât timp cât în conștiința publică va domina ideea că personale cu dizabilități sunt altfel, mai speciale, mai limitate, mai inapte aceștia vor suferi de pe urma atitudinii noastre, adică a celor ne credem normali. Dar oare câți dintre noi nu avem o mulțime de dizabilități de ordin social, moral, cultural. De ce o simplă dizabilitate fizică este mai gravă și trebuie stigmatizată ?
Să acordăm dreptul la normalitate pentru toți oamenii
Dreptul la normalitate nu se câștigă ușor dar familia, comunitatea, autoritățile pot face multe în acest sens, în principal:
- asigurarea tuturor condițiilor necesare astfel încât aceste persoane să-și poată satisface toate nevoile – fiziologice, sociale, educaționale, morale, culturale – condiție de bază a normalității oricărei persoane;
- eliminarea, pe cât este posibil, a discriminărilor educaționale prin școlarizarea copiilor cu dizabilități în școli normale, eventual cu programa adaptată;
- asigurarea de condiții profesionale și locuri de muncă după nivelul și capacitatea lor astfel încât să se simtă valorizați și realizați din punct de vedere profesional;
- eliminarea, din conștiința noastră, a ideii de categorie specială pentru aceste persoane și tratarea lor în convorbiri și comunitate ca oameni obișnuiți, nu trebuie să le lăsăm cât de puțin impresia că-i tratăm în mod „special” – este esențial ca ei să se simtă valorizați, egali, importanți și parte a comunității.
Realizarea cea mai mare care se poate obține este aceea de a-i face să se considere ei înșiși normali. Însă acest lucru depinde de fapt de noi. Anormalitatea este în prejudecățile și obiceiurile noastre discriminative. Noi le atribuim tot felul de etichete și interdicții. În concluzie înainte de a pretinde o recuperare la personale cu dizabilități avem mult de lucru la propriile noastre mentalități. Schimbarea în bine a acestora constă de fapt în schimbarea noastră. A celor care ne pretindem normali.
(Psihologii Cristina Lahman, Petru Ștefăroi, Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava)
