Oare se mai poate?

Neîndoielnic, victoria de alaltăieri a Simonei Halep este cea mai importantă din întreaga-i carieră, cu mult peste cele două turnee de Grand Slam câștigate (Roland Garros și Wimbledon) și peste nenumăratele săptămâni în care s-a aflat în vârful clasamentului mondial. Caunul care mai des a certat-o, a criticat-o, a ironizat-o decât a lăudat-o, nu pot totuși să nu mă bucur canebunul de verdictul (eu îl consider în primul rând surprinzător, iar abia apoi corect!) Tribunalului de Arbitraj Sportiv (TAS) care elimină astfel suspiciunile ce planaseră apăsat și nemeritat asupra corectitudinii Simonei în bătăliile de pe teren. E inutil să mai scormonim după eventualele neatenții și vinovății în administrarea carierei Simonei, a cărei încredere în echipă (schimbată, după mine, prea des, ceea ce a creat cumva premisele pentru nefericitaîntâmplare) s-a dovedit păguboasă. În situația de acum, încep să cred că vorobține și daunele solicitate de la producătorul medicamentului în cauză, însă bănuiesc că pe Simona nu asta o preocupăîn primul rând, ci aspectul pur sportiv. Așadar: va fi Simo în stare să revină? Va putea depăși handicapul celor câteva kilograme vizibil depuse în perioada de odihnă forțată? Va avea puterea psihică să lase în urma nenorocirea, iar în teren să se concentreze doar pe joc, așa cum n-a mai făcut-o vreodată? Nu cred că nu se vor înghesui organizatorii să-i ofere wild card-uri, iar dacă va mai și câștigă niște meciuri, va deveni principala atracție a oricărui turneu. Slavă Domnului că încă mai e vreme până la Roland Garros. Cred că se mai poate. În fond, Sorana e mai „bătrână” cu doi ani, și uite ce minuni face! Hai Simona!