Ne-ai învins, Mutule!

Castele desemnează la noi fotbalistul anului. Mutu putea face un gest nobil retrăgându-se dintre nominalizații de la asociația aceea de fotbaliști de casă, așa cum unii jurnaliști au ales să nu participe la premiile Ioan Chirilă. Dar parcă mai poate ceva nobil să compenseze onorurile! Până la urmă Mutu a fost desemnat fotbalistul anului și în competiția paralelă, organizată de săptămânalul cu nume împrumutat de pe malurile Bosforului. Iar „desemnat” este cuvântul potrivit, fiindcă nu au votat cititorii așa cum naiv îmi închipuiam. Deși, așa cum spuneam, Mutu n-a avut deloc un an rău, continui să cred că microbiștii manifestă un soi de saturație în ceea ce-l privește. Un fenomen de respingere generat de insistenta expunere în prim plan, lucru care nu poate fi pus în exclusivitate în cârca presei. El însuși își trage seva din publicitate și o provoacă. Dică s-a ales cu titulaturi de consolare, gen jucătorul intern al anului sau atacantul, evident, tot al anului. De parcă Mutu ar fi fundaș! Ca în pilda aia cu cel mai bun croitor din lume, cum pompos își scrisese un mânuitor de ac și ață pe firmă, pentru ca vizavi, la concurență, să apară „cel mai bun croitor de pe strada asta”. E așa de străveziu totul… Încerc o tălmăcire. Știm că Dică e bun, e băiat valabil, merită, a dat o cârcă de goluri, și prin campionat, și prin Liga Campionilor (după 10 ani, știm și asta!), ba chiar și pe la națională, da’ noi avem un pic alte priorități. Însă, ca să nu se supere domnul Meme pe noi, îl punem atacantul anului, e bine așa? Cât despre mijlocași, fundași și alte posturi, n-au față să figureze printre categorii.
A, să nu credeți că s-a făcut economie. Dimpotrivă, a fost așa un pomelnic de premii, încât s-au văzut premiați și Olăroiu, și Rednic, și Lucescu junior! Toți au fost ceva al anului. Pentru o clipă.