Moartea unui mare condamnat la mărunțenie

Sunt oameni pe care nu îi poți numi conform identității stricte oferite de buletin, ci trebuie musai să faci apel la diminutive. Ceva în toată aparițiunea lor publică, un aer anume sau o sumă de gesturi definitorii, te împiedică să îi iei în serios. Pe ei nu îi poți numi ca pe niște ființe mature, întregi, chiar solemne. Ei rămân ca niște copaci care nu se pot dezvolta. Rămân în stadiul de copăcei. Ei sunt niște condamnați la mărunțenie, la micime.
Știți foarte bine cum sunt acești oameni la care mă refer. Dacă nu înțelegeți, o să vă aduc în fața ochilor un exemplu. Unul celebru.
Turcu, cel născut în glorioșii Hudești ai Botșănilor pentru a căpăta faimă de acționar la clubul Dinamo, nu s-a ridicat niciodată la înălțimea unui Vasile. Oricâte strădanii a depus, el a rămas un Vasilică. Oricâți bani a întors cu lopata și cu tirul, oricâte costume luxoase și cravate cu giuvaer de 3.000 de euro și-a tras peste fizicu-i sabotat de natură, el s-a născut Vasilică, a murit Vasilică și va rămâne în memoria colectivă – atât cât va rămâne – drept Vasilică. Nu Vasile Turcu, ci Vasilică Turcu.
De oricâte amante s-a înconjurat – și, privind la poza ultimei, destui dintre noi l-au invidiat! – tot n-a ieșit din pielea sa de Vasilică. Oricât a forfotit pe ecranul televizorului – cu păreri ce trebuiau traduse în românește din inegalabilul grai de sat botșănean -, el n-a fost niciodată un Vasile întreg, unul absolut. Ci doar o așchie, un fragment, un Vasilică. Când îl vedeam fumând trabuc alături de Nețoiu și Borcea, mă așteptam să fie acuzați ăia pentru corupere de minori. Mă așteptam să vină duba și să-i ia.
Duba i-a luat, dar nu pentru corupere de minori, ci pentru altele. Pe Turcu l-au ratat. El și-a făcut felul cu mâna lui. Iar aici merită admirație. Nu multă, ci cât pentru un vasilică.