Între trezvia inimii și împrăștierea minții

Când vorbim despre inimă ne imaginăm cel mai adesea un teritoriu necunoscut, aproape tenebros, în care intrăm parcă mai mult însoțiți de teamă decât de bucurie. Pentru că inima omului este, cu adevărat, un adânc de nepătruns și un loc din care, nu de puține ori, ies la iveală monștri, în special cei ai patimilor. De aceea, nu de puține ori, omul fuge de propria sa inimă, o evită, speră să nu fie nevoit să o țină în fața ochilor de prea multe ori. Dar sunt și situații în care, efectiv, nu are de ales. Trebuie să-și înfrunte starea cea mai profundă și să sufere o durere imensă observând în ce stadiu avansat de degradare se află. Și atunci va recurge fie la deznădejde, lăsându-se pradă tristeții, fie va începe să se roage din adâncul acesta pustiit. Va învăța să are pământul propriei sale inimi. Un părinte athonit spunea: „Dacă ne considerăm o bucățică din pământul pe care începem să-l săpăm și să-l cultivăm cu rugăciunea, vom observa că, la început, terenul poate să fie moale și relativ ușor de arat. Dar, pe măsură ce continuăm să săpăm, ajungem la un nivel plin de pietre. Iar mai departe dăm de stâncă solidă. Este ca și când ai vrea să semeni pe granit. Nimic nu poate pătrunde în el” (Kyriacos C. Markides, Muntele tăcerii. În căutarea spiritualității ortodoxe, trad. de Anca Irina Ionescu, București, Ed. Herald, 2019, p. 91).
Haosul din propria inimă este cauzat, în bună măsură, de împrăștierea propriei noastre minți. Sunt situații în care atenția ni se disipează fără a reuși măcar să ne dăm seama. Ne trezim risipiți în multe, stresați, neputincioși în a pune rânduială în ceea ce facem, oameni fără memorie. Este, oare, o simplă coincidență faptul că bolile degenerative ale creierului precum Parkinson sau Alzheimer s-au înmulțit atât de mult în ultima vreme? Că suntem aproape incapabili să ne amintim orice pentru că suntem suprasaturați de informație? Această zăpăceală la nivel rațional ne înstrăinează de propria noastră inimă. O inimă împietrită, necurată, dar, atenție!, întotdeauna trează. Pentru că inima nu ne minte așa cum o face propria noastră rațiune. Inima spune întotdeauna adevărul despre noi înșine. Așa a fost lăsată de bunul Dumnezeu, ca să nu ne rătăcim cu totul în bezna propriilor raționamente, care de care mai lipsite de orice logică, fie ea și omenească. Faptul că inima noastră este haotică spune totul despre propria minte, dar, de fapt inima nu este haotică, inima este împătimită, saturată de necurăția noastră mentală, de toate gândurile rele pe care le iubim și le cultivăm ca pe niște idoli. Și de aceea monahul athonit observa în continuare cele trei cauze ale împietririi inimii omenești: „preocuparea pentru treburile lumești, concentrarea pe plăcerea fizică și obsesia pentru bogăție. Acestea sunt cele trei patimi fundamentale care împietresc inima. Răpesc inimii puterea de a-și canaliza energiile spre Dumnezeu. Consumăm această energie vitală cu preocupări lumești și cu ispitele tuturor lucrurilor din jurul nostru. Atenția ni se fragmentează, ni se împrăștie” (p. 91).
Primul pas ar consta, așadar, în reconsiderarea părerii despre propria noastră inimă. Trebuie să privim în adâncul ei fără frică și să ne asumăm dezastrul pe care l-am creat acolo, fără a cădea în deznădejde, ci apucându-ne de treabă. Să ne trezim din somn propriile noastre raționamente. Inima are rațiunile ei, cum spunea Pascal, și pe baza lor trebuie să ne reclădim alături de Dumnezeu propria noastră viață. Cine se bazează pe minte greșește. Cine cade în distorsionarea emoțională a inimii rătăcește. Inima trebuie reunită cu mintea. Inima trebuie să înghită mintea, să o ajute să lepede împrăștierea, să-i redeschidă atenția vie, trează, iubitoare.
Să nu temem, așadar, de inima noastră împietrită. Să-i dăm rugăciune, nădejde și răbdare. Iar împrăștierea propriei noastre minți să o respingem cu hotărâre. O privire sinceră asupra propriei noastre inimi face cât toate raționamentele geniale ale acestei lumi.
(Pr. Adrian Agachi , Ziarul Lumina)