Fluxul memoriei (IX)

Suceava din perioada comunistă, cu străzile și obiceiurile ei.
La Fălticeni s-a mai întâmplat un lucru grav prin 1953-1954. Un grup de intelectuali, între care și scriitorul Vasile Popa, profesor la școala pedagogică de atunci, se întâlneau și criticau cu un curaj deosebit comunismul și mai ales represiunea brutală practicată de comuniști. Au schițat chiar și un „guvern“ anticomunist. Nu după mult timp i-au depistat autoritățile care păzeau cuceririle glorioase ale socialismului și ce-au pățit numai ei au știut. V. I. Popa a făcut pușcărie până în 1964. Dar să nu uit de județul Suceava cu capitala la Fălticeni până în 1918. Stalin, marele prieten al popoarelor, cum era prezentat în anii copilăriei mele, a făcut și el ceva asemănător cu cazul amintit. Se știe că bolșevicii sovietici nu au recunoscut dreptul Basarabiei de a se uni cu România. Inițial Lenin a spus că trebuie un referendum, apoi că armata română a ocupat Basarabia. Interesant este că nici SUA nici Japonia nu au recunoscut până astăzi unirea Basarabiei cu România din 1918. Așa vă place istoria? Ce a întreprins marele Stalin prin 1930-1935? A creat o republică moldovenească pe malul stâng al Nistrului, în care intra și actuala provincie Transnistria și alte localități din Ucraina, având capitala în orășelul Lunca. Asta pentru a păstra și el memoria unui ținut considerat rusesc și sovietic. Revin însă la oamenii pe care i-am cunoscut, între care și profesorul de la Institutul Grigorescu, Nicolae Adam, pictor și el, și soția lui. A venit în două veri cu studenții în practică la Suceava, să deseneze. El a realizat multe acuarele pe lunca Sucevei. Am stat ore întregi la braserie discutând și iar discutând, dar și gustând vodcă românească.
În Botoșani, între 1959-1964 pe bulevardul Lenin de atunci se vedea casa natală a lui Iorga, părăsită și degradată. Peste câțiva ani a fost reparată și transformată în casă memorială. Dar atunci, deși marele istoric nu era încă reabilitat de comuniști, o stradă pornind de la Liceul „Laurian“ îi purta totuși numele. Adevărul este că dacă nu era ucis de acel grup de legionari, după 1945 comuniștii l-ar fi băgat fără să ezite în pușcărie. Prin 1950 era interzis chiar să-i pronunți numele. În Botoșani o stradă purta numele unui politician conservator, Alexandru Lahovary, născut la Craiova. În timpul ministeriatului său s-a modernizat Poșta Română, clădindu-se sedii noi în toate marile orașe, cum era și Botoșaniul pe la 1880. Clădirea poștei, un monument arhitectonic, mai este și astăzi. O stradă din apropiere a purtat numele ministrului până după 1975, când naționalismul lui Ceaușescu permitea păstrarea numelor vechilor politicieni. Dar a fost schimbat de activiștii de atunci.
Victor Micu a fost un personaj din „Craii de curtea veche“, adică un aristocrat în tot ceea ce făcea la ziarul „Zori noi“ și în poziția lui socială în Suceava. Ținea rubrica „Contrapunct“ unde erau prezentați cu stilul lui inimitabil cei care încălcau normele juridice și morale ale societății socialiste. Zilnic era prezent la miliție după informații, adică dimineața, căci la serviciu ajungea pe la ora 12, spre nemulțumirea nemărturisită de altfel a șefilor. Fuma numai Kent și cafeaua îi era servită cu zahăr separat la restaurantele sucevene. Prezența lui într-un local, și împreună am stat de multe ori, trezea animația în rândul personalului. Oricare dintre ei putea ajunge în rubrica lui faimoasă. Fața de masă era schimbată, chelnerii veneau în grabă. Era elegant în ținută și comportare. Articolele și notele le scria în general la birou, luni dimineața, înainte de ședința de machetă, cum se numea operațiunea de planificare a materialului pentru ziar pe timp de o săptămână. Venise în Suceava din București, fiind de fapt ardelean. Era gazetarul total, scriind la toate rubricile. La început nu era membru de partid, dar se pare că mai târziu a fost făcut, întrucât după 1971 toți redactorii trebuiau să fie membri de partid. Cel puțin, o spun cu certitudine, nu lua în serios toate balivernele propagandei comuniste. Aerul lui seniorial era mai presus de toate poveștile pe care toți le scriam în lumina mărețelor idei izvorâte din opera tovarășului Nicolae Ceaușescu. Ștefuriuc scria poezii pentru ziar, pagina culturală, ca toți poeții suceveni. Îi făceam glumind următoarea prezentare a unei poezii din ziar: „Foaie verde de trifoi/ Tâmplele zvâcnesc în noi/ Preaplinul inimii îl deschid/ Pentru tine, iubit partid! C. Ștefuriuc, 200 lei“. Atât costa o poezie patriotică la ziar. Sigur că era o improvizație a mea, dar el râdea cu lacrimi. Nu știu dacă a scris multe poezii patriotice sau închinate partidului. Dar se mai putea câștiga un ban în plus. Dar amintind de Ștefuriuc, deschid iarăși o rană în conștiința mea. Cu Victor Micu m-am întâlnit înainte de a ajunge eu la ziar. Eram încă amândoi burlaci și puțin boemi. Puțin mai în vârstă ca mine, mi-am dat seama când a venit la bibliotecă să împrumute niște cărți. Bibliotecara de la secția de împrumut i-a cerut datele personale pentru a-i fi trecute pe fișă, iar când a ajuns la vârstă, deși putea trece peste ea, el a rămas puțin descumpănit, s-a gândit și a spus încet: 46 de ani. Parcă n-ar fi vrut să-și spună vârsta, fiindcă până la sfârșit a fost tânăr din punct de vedere fizic și intelectual. Când am ajuns pe hol mi-a spus: „Bătrâne, eu îmbătrânesc, nici nu mai vreau să-mi știu vârsta.“ Dar cu ani în urmă, un alt prieten sucevean, Gheorghiță C., șef de sector la CFR Dornești, într-o întâlnire întâmplătoare pe stradă l-am văzut abătut, supărat, derutat: „Părințele – așa-mi spunea – am împlinit 40 de ani. Înfiorător, sunt bătrân, tu câți ai?“. Eu aveam 25 de ani, un sfert de secol. Atunci, de fapt, am simțit că îmbătrânesc. Dar nu mă gândeam la vârsta de 40 de ani, care-mi părea enorm de îndepărtată. Prietenii mei au murit prematur. Unii dintre ei.