Dreptul fotbalului de a mișca o națiune

La ora la care aceste rânduri prind contur (miercuri 14 iunie a.c., spre prânz), în orășelul Kehl – din Germania, chiar la granița cu Franța – e mare fierbere. Spre deosebire de dvs., care – la ora la care citiți ziarul – deja știți rezultatul, populația din Kehl nu poate să prevadă nimic; ci doar așteaptă cu sufletul la gură, în această zi de miercuri, să vină ora 9 a serii – oră la care va începe meciul de fotbal Germania – Polonia. Ce legătură are această partidă cu micul orășel? Nici una, cu excepția faptului că în centrul orașului Kehl, în piața centrală, tocmai a fost montat un ecran uriaș și un proiector pentru ca toți doritorii să poată trăi la maxim, în comun, tensiunea partidei.
Ca să fim sinceri până la capăt, partida nu e (sau nu era, pentru dvs.) una obișnuită. Când spui Germania – Polonia, te poți gândi, evident, la o confruntare dintr-un sport oarecare – fotbal, tenis sau volei; dar te mai poți gândi, totodată, și la al Doilea Război mondial – care acolo, cu ele, a început. Astfel încât febra din orășelul Kehl (la capătul vestic al Germaniei, total opus graniței cu Polonia!) e nimic față de emoția ce stăpânea, ieri – miercuri – seară, orașele și satele poloneze. De câteva luni de zile, unii suporteri polonezi tot spun că acest meci e cel de-al treilea război mondial (adică revanșa pentru cel de-al doilea)!
E foarte interesant cum se vede un Campionat Mondial de fotbal din sediul Parlamentul European de la Strasbourg. Marți, alaltăieri, când Franța a făcut egal cu Elveția, în bistrourile orașului era o tăcere de mormânt. De unde mai înainte jumătate dintre puștii urbei purtau tricouri alb-albastre-roșii pe care scria Zidane, după meci nu se auzeau pe străzi decât niște mormăieli, care puteau însemna orice. Am fost de față când un europarlamentar italian l-a ironizat pe unul francez, întrebându-l ce populație are Elveția; iar francezul a răspuns tot ironic, întrebându-l pe italian ce venit pe cap de locuitor are Ghana (țară a cărei echipă tocmai fusese bătută, nu ușor, de italieni).
Noi, românii, nu trebuie să facem pe lupii moraliști. Din nefericire, nu suntem la Mondiale. Dar imaginați-vă că am fi fost – și că am fi căzut într-o grupă cu Ungaria! Cred că bănuiți ce-ar fi fost la gura noastră (sau la gura ungurilor). Da, Europa este în curs de unire; dar lăsați-i, totuși, fotbalului dreptul de a marca diferența, de a pune în mișcare patima, de a stârni emoția întâlnirii între vecini, de a scoate drapelele în stradă!
La ora la care scriu, nu știu scorul meciului Germania – Polonia. Dar știu că, undeva, într-un mic orășel german de frontieră, câteva mii de oameni își pun steagul german la balcoane, așteptând un fluier de arbitru. Și o victorie.