De unde ambiția?

Viața este un imens câmp de luptă, unde fiecare dintre noi, înarmat și împlătoșat, face tot ce îi stă în putință pentru a învinge. Vremurile sunt grele și doar câștigătorii merită să supraviețuiască. Nu contează că vor călca pe cadavre (la propriu ori la figurat), că vor provoca suferință sau umilințe. Victoria este singura importantă. Cel puțin așa ni se spune…
Să admitem, de dragul discuției, că există undeva, într-un loc ferit, un om lipsit de ambiție. Sau, măcar, lipsit de acea dorință neînfrânată de a învinge cu orice preț. Ochii lui nu privesc în jur, permanent neliniștiți, și mușchii nu îi sunt veșnic încordați, pregătiți de luptă. Nu vede în orice om un potențial adversar, iar durerea altora îi provoacă tristețe, nu bucurie. Este gata oricând să ocrotească, nu să distrugă. V-am spus doar, e un om fără ambiție. Se descurcă onorabil cu puțini bani, căci nu face cheltuieli nesăbuite și nici cumpărături care să îi confere aparența unui personaj important în societate.
La serviciu, nu ocupă o funcție foarte importantă, dar nici una de lepădat. Neavând ambiție, nu s-a străduit prea mult să avanseze. Când s-a întâmplat, a fost datorită meritelor lui, probabil, nu eforturilor de a urca pe scara ierarhiei. Șefii nici nu îl cunosc. Află despre el, la intervale regulate, atunci când alți colegi vor să se asigure că nu va aspira la funcții mai înalte. Și nu vom ști niciodată ce li se spune superiorilor. Putem bănui doar că nu lucruri bune. Există persoane care se simt amenințate, în egală măsură, de ambiția nemăsurată, ca și de lipsa ei. Sau, pur și simplu, există persoane care se simt împlinite atunci când izbutesc să îi facă rău cuiva.
Trece prin viață necunoscut. Și neînsemnat, cel puțin după standardele impuse acestei lumi, într-o neîncetată competiție. Nimeni nu va ști când se va opri pe marginea drumului, în felul său, discret, fără a atrage atenția, lăsându-i pe ceilalți să meargă mai departe. Căci, v-ați mira, ca el există încă mulți, mulți alții. Oameni simpli, fără dorința de a învinge cu orice preț, pentru a ieși în evidență. Oameni care văd adevărata victorie în împlinirea personală, căutând să îi ajute pe ceilalți, nu să îi înfrângă, să îi ridice pe cei doborâți, nu să îi lovească (și ei) cu piciorul.
Într-o societate care pune prea mult preț pe victorii efemere și ajustări cu markerul prin cărțile de istorie, vă propun să vă imaginați cum ar arăta sfinții primelor veacuri creștine pășind pe trotuarele mizeriei noastre cotidiene. Ar fi, oare, manageri luptând pentru putere, angajați care își înfig unul celuilalt cuțitul în spate, novici dornici de afirmare, dispuși să înșele și să distrugă pentru a izbuti? Știm bine că nu! Să așezăm icoana demnității lor liniștite în sufletele noastre. Acolo unde alții așază altare ale actorilor și cântăreților iubiți până la depersonalizare, ale modelelor ce îi călăuzesc în viață. Când vom fi tentați să devenim pioni ai nimicirii în numele nimicniciei, vom putea căuta în lăuntrul nostru, să le privim fețele blânde, exprimând bunătate. Și să ne gândim bine înainte de a deveni opusul lor. La ei, adevărații învingători ai acestei lumi cu valorile inversate. Fără ambiție…
(Pr. Alexandru PRIPON, Sursa: Ziarul Lumina)