Politica externă a ţărilor mici şi mijlocii (cazul României) trebuie să țină cont, pe lângă interesele proprii, de tendințele în evoluția marilor puteri pe plan mondial. Este dificil. Presupune existența unui proiect de țară pe plan extern (cum a fost cel asumat politic de toate partidele în 1995 privind aderarea la UE și NATO!), dar și existența unui corp diplomatic profesionist și dedicat.
Îndeplinim aceste condiții obligatorii? Nu avem un nou proiect de țară pe termen mediu și lung, iar reprezentanții externi în puține cazuri se ridică la nivelul cerințelor momentului.
Țintele României pe termen scurt sunt aderarea la OCDE și „intrarea” în zona euro pe termen mediu. Proiecte foarte bune, dar NU suficiente!
Pentru a elabora o politică externă coerentă trebuie stabilită o strategie pe termen mediu și lung privind relațiile interstatale (obligatoriu cele cu membrii UE și NATO!) care să acopere o cât mai mare suprafață a planetei, în condițiile în care „satul global”, cum denumea A. Toffler planeta, ne cuprinde și pe noi. Nu putem să ne sustragem „globalizării”, termen din păcate devenit negativ.
Trebuie să valorificăm avantajele economice, geopolitice, culturale etc. și să ne încadrăm în „concertul planetar”. Intensitatea acestor relații este diferită, în funcție de interesul nostru sau al partenerilor, dar este bine să avem o „ușă deschisă” către toate punctele cardinale. Cât suntem de pregătiți pentru o politică externă multilateral orientată este o întrebare mai mult retorică.
În relațiile internaționale însă este bine să stabilim de cine să ne „ferim”, față de care posibil partener să avem o poziţie prudentă și, în general, să nu cădem victime ale „cântecelor de lebădă” prea insistente. Nu trebuie uitat că în politica externă „nu există iubire, doar interese”, iar o politică externă bună rezidă în armonizarea intereselor naționale cu ale partenerilor. Din experiența Ţărilor Române și apoi a României întregite se desprinde clar necesitatea unei „atenții” sporite față de vecinii din Est, a căror politică de expansiune s-a manifestat în permanență, iar teritoriul nostru a fost o țintă predilectă. În ultimii 200 de ani au invadat pământul românesc de 13 ori și au „zăbovit” între 1 şi 14 ani, jefuind, violând și ucigând locuitori. Ștefan cel Mare prefera turcii decât „muscalii” (rușii!), iar Take Ionescu îi considera „dușmani naturali”. Poate pe viitor se va schimba, dar până atunci… prudență!
Alte imperii vecine s-au redus la dimensiuni naționale și au devenit pașnice (Turcia, Austria).
Să ne întrebăm dacă România dispune de specialiști calificați în promovarea unei politici externe avantajoase, realiste și adaptată specificului fiecărui partener. Istoria modernă a țării a fost „construită” și de lideri sau diplomați cu viziune, dedicație și prestigiu mondial recunoscut. Pașoptiștii, Regina Maria, regii Carol I și Ferdinand, Brătienii, Maniu sau N. Titulescu au avut o contribuție excepțională în obținerea independenței, unirii și formarea României Mari.
Ce avem acum? Puțini diplomați veritabili și cu prestigiu, apariţia unor politicieni (aleși ai poporului?) în politica externă pe care o consideră o „afacere” subterană dintr-un port (Anvers, spre exemplu) și o cantitate imensă de nepoți, amante și fii/fiice de lideri politici.
Ne mai mirăm că am ratat atâtea ocazii pentru România pe plan extern? Eu NU! Nu avem un „corp de diplomați” pentru reacții rapide într-o lume în schimbare zilnică, ambasadele așteaptă ordine de la MAE (corect până la un punct), ministerul de la președinte (NU se prea pricepe), iar conducătorul statului de la Bruxelles sau Washington.
Asta este esența politicii externe. Și este foarte bine că ne-am „lipit” de UE și NATO. În alte condiții aveam soarta unor vecini agresați permanent, inclusiv militar!
Viitorul Rommâniei este în UE și NATO, unde trebuie să ne promovăm interesele decent și profesionist, dacă vrem să fim respectați. Cu aceste alianțe „în spate” putem să ne promovăm interesele pe întreg mapamondul. Dacă avem și „cu cine”… Avem?!?
