Ieromonahul Paisie a fost egumen și părinte duhovnicesc al Mănăstirii Humor în timpul domniei lui Petru Rareș. El se nevoia din tinerețe în această mănăstire, ostenindu-se ziua și noaptea cu postul, cu rugăciunea și cu smerita ascultare. Era încă duhovnic iscusit, dascăl și bun caligraf. Pentru o nevoință ca aceasta, obștea Mănăstirii Humor l-a ales egumen în anul 1528. Auzind de petrecerea egumenului Paisie, Petru Rareș, domnul Moldovei (1527-1538; 1541-1546), l-a ales de sfetnic și părinte duhovnicesc și asculta sfaturile lui și multe lucruri făcea cu binecuvântarea lui.
Văzând cuviosul că obștea sa se mărește, iar biserica veche este neîncăpătoare, a hotărât să zidească o nouă biserică în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, „prin voința și cu ajutorul dreptcredinciosului domn Petru (Rareș) Voievod” și cu cheltuiala logofătului Teodor Bubuiog. Zidirea bisericii a început în anul 1530, sub supravegherea egumenului Paisie, și s-a sfârșit în același an, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. În jurul bisericii noi s-au zidit chilii de piatră, unde se nevoiau peste 40 de cuvioși călugări. Tot aici, egumenul Paisie a întemeiat o școală mănăstirească pentru călugări și preoți de mir, cu dascăli de greacă și slavonie și cu iscusiți caligrafi.
Cuviosul Paisie, fiind el însuși bun pictor miniaturist, a căutat să împodobească cu frescă noua biserică, „atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară”, prin mâna celui mai bun pictor ce se găsea atunci în Moldova. Astfel, în anul 1535, zugravul Toma din Suceava împlinește dorința egumenului Paisie, împodobind biserica cu frescă de o rară valoare duhovnicească și iconografică.
În anul 1538, Petru Rareș fiind izgonit la Ciceu și mănăstirile fiind jefuite, egumenul Paisie a ascuns în pădure odoarele bisericii, iar vestitul Tetraevanghel donat de Ștefan cel Mare (1473) l-a trimis prin doi călugări la Ciceu, ca să fie spre ajutor și mângâiere voievodului pribeag. După patru ani, luând din nou scaunul Moldovei, Petru Rareș încredințează acest Tetraevanghel în mâinile egumenului Paisie.
Astfel, mult nevoindu-se și răbdând cu bărbăție necazurile acestei vieți, Cuviosul Paisie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, către jumătatea secolului al XVI-lea, lăsând în urmă numeroși ucenici.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 168-169)
