Care ești mai uninominal p-acilea?

Și în acest an, pregătirea alegerilor din România presupune în planul public confuzie, isterie și persuasiune lipsită fie de credibilitate fie de onestitate. Pe lângă faptul că democrația românească e încă puerilă și caricaturală, ne mai găsim implicați și în războiul global dur al piețelor economice și al energiei, în fața căruia, incompetenți, Guvernul, Parlamentul și Președintele nu au avut decât replici timide de fete de la țară.
Becali continuă să fie cel mai sincer băiat român cu bani care se dă mare și tare și culege laurii imbecilității naționale. Antologia de umor național îi consacră capitole vaste de înțelepciune și cugetări memorabile: „Nici nu știți ce sensibilitate am eu în suflet,dar nu știu să mă exprim. Dacă aș ști, aș vorbi mai frumos decât Liiceanu și Pleșu” (păcat că deocamdată, însă, nu se poate, că’ nu e voie de la esteticianul Băsescu. Cum, care estetician?). „Am citit « Manualul războinicului luminii » cu două markere, se confesează tot Becali. Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut și unde m-am identificat cu eroul cărții, iar cu verde pe cele care nu mi-au plăcut și nu le-am citit.” Aici, tribunul Becali face o pauză emoțională politică, unde atrage atenția asupra codului de onoare al alegătorilor: „Dacă mă respecți o dată, te respect și eu tot o dată. Dacă nu mă respecți o dată, eu nu te respect de cinci ori ». Capisci ? Se televizează, oameni buni. « Mass-media după părerea mea înseamnă televiziunile unde oamenii văd în direct pe oameni.” (Dar invers nu s-o putea, oare ?) doinește omul nostru pe micul ecran,
Ideea e că acesta este nivelul general de discurs politic în România anului 2008. Iar ca să poți să fii iubit de bobor deși vorbești în halul ăsta de bine românește pentru români trebuie să ți se ducă vestea că ai bani, nu contează cât de negri, că arunci cu bani în slugi devotate și că pe mulți vrei să-i faci oameni, cu condiția ca aceștia să-ți șteargă bine pantofii și urmele. Căci altfel ajungi flenduri ca Remeș sau Adrian Năstase în colții presei : « Știți cât de mult scuip eu televizorul la mine acasă? Cum văd un nenorocit care vorbește de binele public, cum îi trag un scuipat. » (Ce băiat bun, Becalicul nostru, și cum scuipă el anti-deochi în direct). Era să uit, vă mai amintiți ce voinic era Năstase în 2003 , când a spus cu năduf la o televiziune, despre Băsescu : „Ce să-i fac? Să-i dau un pumn în gură?” Dacă îi dădea un pumn în gură atunci, poate că scotea și Băsescu șișul marinăresc, iar băieții și-ar fi făcut felul încă de pe atunci, reciproc și în direct, și ne scuteau pe noi de a urmări cu grețuri co-producțiile lor politico justițiariste Da-Da contra Nu-Nu timp de alți patru ani (în care îmbătrânim degeaba, precum Cristofel Columb care a plecat în America unde s-a însurat cu o băștinoasă, vorba lui Costel, băiatul amicei mele).
Politica românească se află tot în faza indeterminării stadiului pre-politic, de fapt, când cunoașterea ideilor și doctrinelor de stânga ori dreapta, a termenilor de progresism sau conservatorism sunt aproape nule. « M-am săturat să facem dosare noi lor și noi nouă » , își exprimă serios Vanghelie părerea despre faptele bărbaților noștri de stat și « o să spunem aceste lucruri zi de zi și zi de noapte », pentru că oricum la români ideea de partid e egală cu ideea de gașcă ce urmărește interesele mafiote ale unei famiglia (« Am vorbit cu văru-meu Giovanni și cu Victor să facem un partid care să fim mai tari ca frații Kennedy. Am fi condus România. Dar n-au vrut, fraierii. »). Vorba lui Văcăroiu, în direct prin Parlament : « Noi toți suntem puțin cu capul pătrat… « (Puțin ? Glumiți, tovarășe președinte !) Dar parlamentarii noștri nu se supără, pentru că au salarii mari. De ce au ei salariile astea mari ? Pentru că prostia se plătește (prostia alegătorilor, adică a noastră, firește).
De ziua unirii, la Iași, Băsescu ne-a privit cu tandrețe, pe noi, poporul român ăla mic și mucos. Nu m-am putut împiedica să nu trec în revistă perlele lui artificiale. Acum patru ani, când l-a ales națiunea, a zis cu emfază de comandor : – Să trăiți bine! Și ne-am pus pe trăit bine. După vreo doi ani, după ce i s-a umflat gușa, Băsescul ne ne-a mai zis decât un – Să trăiți!, și ăla scos repede de bisturiul endocrinolog. La Iași, privindu-ne tandru, cu uitătura aia de politician în campanie electorală lascivă, timidul președinte ne-a alinat dorul de adevăr și dreptate și ne-a întrebat cu milă : – Mai trăiti? Păi mai trăim, tataie, ca să vedem și noi ce se mai întâmplă în Românica. Nu de alta, dar abia acum începe distracția, sunt multe scenarii pe piață, toți vor să uninomineze și nu merită să pierdem mișcările de cipăndei ale politicienilor noștri. Coatele pe care și le trag, șuturile, scuiparea și injuriile sunt provocări pe care e bine să le urmărim, cum altfel am înțelege care are nervii tari și care dă în primire după primul caft mai serios ? Pentru că, am uitat să vă spun, de fapt anul electoral este un an pugilistic. Și chiar unul eroic. Pentru că mereu, vorba lui Viorel Cataramă, « vor fi aicea printre noi și tineri care au murit în revoluția din decembrie 1989 ». Iar dacă tot au murit, de ce să fi murit degeaba ? Ce are democrația noastră mai prețios decât acești tineri ? Ion Iliescu cel Sfânt și Înțelept, în unul din tratatele sale, remarcase că « Cioran a fost un tip de reflecție, pe când eu sunt un tip de acțiune, încă din tinerețe am ars pentru actvitățile sociale… » O fi ars el, dar numai pe 5% din suprafața creierului, pentru că restul se regenerează văzând cu ochii și se înscrie la uninominalele din 2012 clasa business. Facem pariu ?
Mai interesează oare pe cineva dreapta sau stânga, în acest climat de veselă demență electorală din țară ? Apropo, noțiunile de dreapta și stânga sunt de la bun început ascunse în ambiguitate, încă de la nașterea lor ca și concepte « politice ». Astfel, în prima Adunare Națională de după declanșarea Revoluției franceze, partizanii vechiului regim s-au așezat la dreapta, iar adversarii acestora, revoluționarii, s-au așezat la stânga. La vremea aceea, stânga era progresistă, iar dreapta conservatoare. Au existat însă și cazuri inverse. Familiile politice europene sau mondiale sunt pline de inconsistențe ideologice, dar piața politică românească e încă departe de aceste sincronizări. Unde ne este urechea muzicală în marea simfonie a globalizării, mai ales acum, când ne vom pregăti de alegeri pentru a desemna noua orchestră a țării ? Cu atâtea manele, zisa lui Costi Ioniță pare cea mai rezonabilă :“Fiecare are gusturile lui in muzică.. N-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer”. Păi nu? Taraful nostru politic e gata de repetiție, poporul e gata de circ, că’ de pâine nu se mai apropie din cauza scumpirilor. Artiștii își apretează gulerele și își desenează bujori în obrăjori : “Omar Hayssam aparține țării, este un bun al întregului popor”, reintră pe scenă, virgin, Adrian Nastase. Generos, unul din poheții dictatorului se înfige la slănină : « – Eu aș putea să fiu președinte pentru o zi, dar o zi polară de șase luni. » Răbdător, poporul român stă în fața televizorului și picotește, în timp ce magicienii îi pompează în cap hipnoza colectivă a pierzaniei, precum altădată Mudava, candidat independent la președinția României:
„Rog poporul român să stea cu mâinile și picioarele depărtate ca să-l pătrund cu energia mea”.
Și eu, care vedeam de fapt poporul ăsta obligat să stea cu mâna întinsă pe la partide, de teamă să nu fie trimis în șomaj global…