După ce m-am analizat în ce măsură am devenit un om nou, constructor conștient și devotat al socialismului și comunismului, cum se menționa în operele tovarășului Nicolae Ceaușescu, pot continua cu amintirile mele din comunism. Am fost deci și eu un constructor conștient al socialismului, dar nu și devotat. Am mai arătat în treacăt că din punct de vedere practic am fost un tâmpit. Trebuia să accept să fiu activist UTM, UTC și de partid. Se putea ușor, am fost solicitat de multe ori. Aș fi avut apartament gratis, 2-3 butelii, salariu mare, mâncare pentru familie în epoca de aur etc. Puteam să fiu și securist și milițian în tinerețe, făcând școala militară de trei ani. Așa ceva nu puteam accepta, chiar dacă ieșeam direct colonel. Am urât milităria și uniforma militară în tinerețe. Am tot amânat armata, la un moment dat aveam livret militar de întreținător de familie. Cu regretatul colonel Belteu de la evidența recruților mă mai întâlneam la cârciumă, iar a doua zi mergeam la sediul comisariatului militar, pe strada Zămcii, să-i cer scuze pentru cele spuse. Dar din doi în doi ani colonelul Belteu mă chema la verificare cu toți tinerii recruți. Eu trecusem de 30 de ani și puteam face 6 luni de armată până la 52 de ani. Am suportat de câteva ori să apar gol în fața comisiei, plină de femei, și, evident, mă simțeam extrem de umilit în asemenea postură. Între bărbați, goliciunea se suporta ușor. Pentru a curma totul am scris și semnat o declarației a mamei că renunță la sprijinul meu material iar eu am semnat o cerere de încorporare. Și m-am dus la Piatra Neamț pentru 6 luni încheiate, făcând militărie gen Moș Teacă, și am ieșit sublocotenent. Ce mai puteam să fiu? Informator al securității. Nu m-a solicitat nimeni. Aș fi refuzat, evident. De altfel, la noi la cultură erau atât de mulți informatori reali sau imaginari că la cârciumi făceam tot timpul bancuri despre câte stele are fiecare. Unii chiar erau. Uneori intervenea câte un colonel de la securitate pentru a pune lucrurile la punct. La braseria de sub blocul turn, bând rom, coniac, dar și „feroviar“, un vin dulce într-un pahar cu pai, ca în occident, pictorul Vigh Istvan, metodist la Casa Creației Populare, avea o obsesie: tovarășul secretar Panaitiu. „Uite cine conduce cultura și arta“, răbufnea el, „un fost brutar, habar n-are ce-i arta…“ A doua zi secretarul cu propaganda era informat. „Dă-l dracului de bețiv, dumnezeii mamii lui de bozgor“, comenta acesta laconic. De fapt tovarășul Panaitiu chiar se pricepea la cultură și artă. Sigur că cele socialiste, dar nu numai. Avea o intuiție excelentă. Nu l-a depășit nimeni înainte sau după. Adevărul este că nu a luat nici o măsură administrativă contra lui Vigh Istvan, care în final a fugit în SUA. A fost pedepsit, pare-mi-se, doar scriitorul Radu Mareș, și el un fel de dizident. Dacă eu aș fi fost acum tânăr și aș fi încercat să scriu un roman, l-aș fi avut ca personaj central pe Ștefan Panaitiu.
Revin la o mai veche perioadă din 1964, când am fost 4-5 luni inspector la o secție numită Valorificări, la Sfatul Popular Raional Botoșani. M-am analizat de multe ori autocritic. Cred că titlul acestui episod ar fi: „Cum am putut deveni torționar“. Un funcționar torționar. În fond, noi, cei câțiva inspectori, aveam atribuții de procurori. Mergeam la țară, colectivizarea fiind încheiată de doi ani, și căutam să recuperăm cota de lână ce trebuia predată obligatoriu statului. Firește că mulți țărani nu voiau s-o predea, majoritatea aveau nevoie de lână. Încă se făceau haine de lână, se țeseau covoare pentru zestrea fetelor de măritat etc. Ei bine, noi aveam împuterniciri, pe baza unui ordin semnat de președintele sfatului raional, tov. Ștefan, să facem percheziții în gospodăria unui om și să confiscăm fie lâna găsită, fie obiecte de lână. La început nu mi-am dat prea bine seama de atribuțiile mele, nu am fost instruit prea mult. Puteam să întocmesc și acte pentru tribunal, caz în care cei care se sustrăgeau legii ajungeau și la pușcărie. N-am întocmit nici un asemenea act, trebuie să recunosc. Cu șefii o scăldam, amânam, mai mințeam, dar nici ei nu prea insistau. Aveam un coleg mai în vârstă care a trimis multe acte la tribunal. Era deja un torționar. Deci ce m-a mirat la început a fost faptul că primarii, secretarii de partid și alți funcționari de la primărie mă tratau ca pe un șef mare. Eram prea tânăr ca să-mi dau seama. Oricum, n-am făcut nici o recuperare. Într-o bună zi am intrat singur în ograda unui tânăr țăran. Însoțitorul meu de la primărie nu a vrut să intre în ogradă. Îl știa pe tânărul țăran de violent. Stătea jos, în fața șurii, și ascuțea un cuțit, aș zice ostentativ, ca într-un film. I-am zis ce are de datorat statului și am făcut câțiva pași spre casă. Eram decis să intru, dar aruncându-i din nou o privire m-am oprit. Nu se mișcase, continua să ascută cuțitul. Brusc, mi-am amintit de Ion din romanul lui Rebreanu și m-am întors, fără să-i mai spun nimic. Nu era doar frica că voi fi atacat, ci și acea amintire din romanul lui Rebreanu, când Ion săruta pământul. Însoțitorul meu, care mă aștepta undeva la colțul uliței, nu m-a întrebat nimic. Dar în ultima lună petrecută la „Valorificări“ am făcut și eu o faptă de torționar, luându-i unei țărănci din Copălău-Botoșani din zestrea pusă pe patul din „casa cea mare“ mai multe obiecte din lână. Cineva le-a dus cu căruța în care tronam și eu alături de funcționarul care mâna calul la primărie. Nu am făcut însă nici un act scris și am reținut zâmbetul primarului comunist, care la plecarea mea știa că le va restitui femeii. N-am spus nimic șefilor, dar episodul amintit ulterior mai ales unui unchi de la țară mi-a dat multe mustrări de conștiință. Și acum regret acel fapt. Dar dacă aș fi stat acolo mai mulți ani? Adevărul este că aveam planificată plecarea la o școală superioară. În septembrie am și părăsit Botoșaniul, după cinci ani și ceva.
În regimul comunist torționari n-au fost numai unii gardieni și șefi de penitenciare, securiștii și milițienii (evident, nu toți), dar și alți funcționari de stat. Cei care au făcut colectivizarea au fost toți torționari. Dar ei erau executanții. Adevărații autori morali, care meritau condamnați și executați, erau șefii mari de partid și de stat, evident în primul rând cei cu pozele pe pereții sălilor de clasă. Dar pentru toți a plătit doar fiul cel mai iubit al poporului român: Nicolae Ceaușescu, împreună cu tovarășa Elena Ceaușescu.
Cine-și mai amintește de întunericul nopților din epoca de aur? Prin 1950, comuna Costâna avea un generator propriu de electricitate pentru școală, primărie, cooperativă, bufet, precum și în casele unde locuiau unii intelectuali, pe „drumul mare“, până aproape de ulițele noastre. Fiecare stâlp avea bec, care ardea noaptea. Din ulița mea izolată vedeam seara luminile de pe „drumul mare“. Era frumos vara pentru că pe întuneric ne jucam noi, copiii, ca în timpul lui Creangă. Ne speriam cu „omul negru“. Priveam seara, pe întuneric, luna și stelele și bunica îmi vorbea despre galaxia noastră. Apoi a venit epoca de aur și când dormeam vara câteva săptămâni la mama era întuneric absolut. Becurile de pe drumuri erau stinse. Mama se temea seara de necuratul. După spaimele din copilărie cu știme, draci etc. întreținute de poveștile femeilor chiar și pe la 40-50 de ani îmi era frică pe întuneric în camera unde dormeam. Afară stăteam până târziu, spre exasperarea mamei, care spunea că o să-mi strâmbe gura necuratul, sau cum îl alinta mama – „cruce de aur“. Lingviștii au o explicație specială pentru această sintagmă. Să-i spui dracului „cruce de aur“ era o șmecherie a țăranului. La oraș, întunericul te ținea în casă de frica infractorilor grațiați frecvent de Ceaușescu, după cum am văzut. Oricum, pe străzile unde locuiau marii activiști de partid lumina ardea. Și sectoriștii umblau pe acolo mai des. Tovarășul Gîrba, primul secretar pe care-l durea în cot de comunism, beat mai tot timpul, se odihnea seara în apartamentul lui de pe str. V. Bumbac, apoi în vila luată de stat de la tov. Moroșanu în baza legii 18 și recuperată după 1990, când el a devenit primar al județului.
Trebuie să mai adaug ceva la povestea cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Repet, au avut cea mai fericită căsnicie de la început până la moarte. Au și mers la moarte ținându-se de mână. Căsnicia lor parcă descinde din romanul „Dragoste în vremea holerei“ de Gabriel Garcia Marquez. Faptul că a fost promovată de soțul ei se datorează exclusiv lui. El credea sincer în calitățile ei intelectuale. Sigur că a exagerat, dar simplitatea lui și pasiunea statornică pentru femeia visurilor sale ne duce la „Toamna patriarhului“, cunoscuta capodoperă a aceluiași Marquez.
Se vorbește azi de epoca de aur a filmului românesc în comunism. O minciună gogonată, bazată pe amnezia celor mai în vârstă și pe faptul că tinerii nu știu. Doar câteva filme meritau vizionate în epoca de aur: „O noapte furtunoasă“ din 1942, apoi înregistrarea spectacolului-film „O scrisoare pierdută“, cu adevărații artiști de geniu din anii 1950. S-a făcut un film bun după nuvela „Moara cu noroc“ de Slavici și a mai fost și „Reconstituirea“ lui Lucian Pintilie, interzis ulterior. Subiectul era simplu: un conflict între doi tineri, cu urmări tragice, a fost reconstituit, lucru firesc în cercetarea judiciară, dar acel proces a dus la o altă situație tragică. Toată obiecția activiștilor a fost că procurorul era prezentat în mod necorespunzător. A început concomitent și Cântarea României și naționalismul comunist al lui Ceaușescu. Regizori mediocri, în frunte cu Sergiu Nicolaescu, au produs pe bandă rulantă filme submediocre la care nu mergea nimeni. De la „Decebal“, „Mircea cel Bătrân“, „Mihai Viteazul“ etc., episoade din istorie erau prezentate penibil. Alte filme de actualitate, cu milițieni, activiști, infractori, erau de asemenea fără nici o valoare. Ceva, ceva au încercat atunci câțiva regizori tineri (Daneliuc, Dan Pița), cu filmele „Glissando“ și „Nunta de piatră“. Practic, în 30 de ani am văzut cam 4 filme. Restul, maculatură de celuloid, cu actori, unii talentați, puși parcă să se compromită. A mai scris Eugen Barbu niște scenarii despre haiduci, penibile și ele. În ultimii ani, toate acele așa-zise filme, „fușărăi“, cum spunea uneori fostul nostru secretar de partid, Ilarie Curechianu, despre spectacolele improvizate. Era și el din branșă, coleg la un conservator particular la Sibiu cu Ion Besoiu. Regretatul Ilarie Curechianu a avut în tinerețe funcții de conducere la fostul Teatru al Armatei, unde l-a avut în subordine pe marele actor George Vraca. Apoi a fost director al refăcutului teatru de stat „Mihai Eminescu“ din Botoșani, între 1957 și 1965. Cele mai criticate „fușărăi“ (cuvânt ardelenesc), adică improvizații artistice, le făceau cântăreții de muzică populară, unii talentați, la nunți, majoritatea îmbogățindu-se atunci, dovadă că legea 18 i-a urmărit și pedepsit pe mulți. Dar cel mai imoral lucru a fost și este și acum să mergi la țărani, ai căror stămoși au creat capodopere muzicale, pe care ei le-au „cules“, și să le cânți pe bani grei. Sigur că cea mai mare „fușăraie“ a fost Cântarea României, în totalitate. De altfel, după 1962 nu mai exista folclor. Au existat două genii, cele două Marii, și mulți cântăreți talentați. În epoca de aur se cânta folclor nou la TV și fel de fel de melodii, unele chiar triviale, la nunți. Scriau aceasta chiar ziarele partidului. Acum se cântă manele folclorice. A fost totuși o excepție fericită și după 1985, până în 2004: Liviu Vasilică. Pe la începutul anilor 1980 s-a filmat la Stupca și prin alte locuri un film artistic despre viața lui Ciprian Porumbescu. Un regizor mediocru, Gheorghe Vitanidis, a făcut un film fad, fals, teatral. Am văzut doar câteva secvențe. Rulau filmele românești la cinematograful „Modern“ cu doar câțiva spectatori.
Ioan Pînzar
