Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„Îmi aduc aminte, copil fiind, că în după masa zilei de 28 iunie 1940 mă găseam cu tata și cu mama la săpat porumbul pe o tarla din apropierea casei noastre, iar pe la orele 16.00 (când unitățile militare sovietice trecuseră deja frontiera României), s-a întunecat cerul, datorită unui nor negru, ce se rostogolea cu repeziciune, la mică înălțime, de la miază-noapte spre miază-zi, producând un zgomot surd de furtună... Nu existau nici trăsnete, nici tunete și nici ploaie, căzând doar câteva picături răzlețe. Priveliștea era înspăimântătoare, aveai impresia datorită întunericului ce s-a instalat cu o repeziciune de nedescris și a zgomotului provocat de deplasarea norului la foarte mică înălțime, că ai de-a face cu o scenă de apocalips… A durat cca. 50 – 60 minute, ca să urmeze câteva picături de ploaie și cerul să se însenineze din nou. Unii spuneau că sovieticii ar fi provocat în mod artificial acest nor, ca să mascheze intrarea trupelor motorizate pe teritoriul României, dar amploarea acestui fenomen nu putea fi provocată de mână omenească pentru că nici până atunci și nici de atunci, deși am luat parte la război și la tot felul de exerciții militare, asemenea fenomene și de asemenea proporții nu am mai văzut. Mă asociez acelora care au văzut în acest semn o prevestire sumbră pentru holocaustul ce avea să se așeze în aceste provincii rupte prin silnicie din trupul țării”. Este mărturia lui Vasile Ilica, veteran de război, bucovinean din Broscăuții Noi, fostul județ Storojineț.
Istoria fără ură și părtinire, însă cu răstigniri, sânge, lacrimi, documente, mărturii, litanii și învieri, poate constitui o „liturgică” științifică, academică, pentru întregirea și restabilirea Adevărului. În Sinaxarul României Răstignite, pe paginile veacului al XX-lea A.D, stă scris în luna lui februarie, anul 1941, în zilele de 6 și 7, cu grafie latină și ocru împărătesc, consumarea episodului martiric bucovinean din satul Lunca sub rafalele represive și „eliberatoare” sovietice. Se împlinesc 83 de ani de la tragicul eveniment, când un grup de peste 600 de români, majoritatea tineri țărani, bărbați și femei, din mai multe sate ale fostului județ Cernăuți, au încercat să treacă frontiera sovieto-română peste Prutul înghețat, dar au fost trădați și omorâți de gloanțele mitralierelor grănicerilor sovietici ori au fost înghițiți de apele Prutului. Numai 57 de persoane au scăpat și s-au refugiat în România, relatând ulterior acest eveniment ca martori oculari. Alți 44 de fugari au fost prinși, anchetați, judecați, apoi trimiși în Siberia, dintre care 12 condamnați la moarte.
Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia fuseseră ocupate de Uniunea Sovietică în 26-28 iunie 1940, ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Instaurarea regimului sovietic în aceste provincii românești a introdus un odios aparat de represiune bolșevic împotriva populației românești băștinașe. Deși principalele victime ale regimului stalinist de ocupație au devenit bărbații, ce erau bănuiți că au fost membri ai partidelor politice românești interbelice ori au ocupat posturi în administrația românească, erau vizați toți cei care opuneau rezistență implementării regimului bolșevic ateu, atât femei cât și tineri, cu deosebire preoții și familiile înstărite țărănești și orășenești, de tradiție românească și civilizație europeană. Întreaga societate românească bucovineană a fost etichetată cu enorma vină de chiabur și încadrată ca dușman al patriei socialiste și a paradisului bolșevic. Tratamentul sovietic s-a revărsat cu o duritate sălbatică, asiatică, asupra satelor și orașelor. Era un terorism de stat, iar majoritatea țăranilor a ajuns foarte rapid la concluzia că nu vor putea supraviețui cumplitelor presiuni si represiuni exercitate diabolic împotriva lor, hotărând să părăsească locuințele și pământurile pentru a pleca peste frontieră în România. Au fost alte două evenimente care au condus mentalitatea românilor bucovineni să se oprească asupra acestei hotărâri. Primul eveniment s-a petrecut în toamna anului 1940 când o comisie mixtă sovieto-germană a stabilit și îndeplinit transferul populației germane și polone din Nordul Bucovinei și Basarabia în Germania. Al doilea eveniment a fost răspândirea masivă de către agenții NKVD a zvonurilor despre posibilitatea plecării legale în România (cu călăuze racolate de ruși) și declanșarea campaniei pentru primele alegeri sovietice locale și centrale, în decembrie 1940. Alegerile s-au desfășurat pe 12 ianuarie 1941, nefiind altceva decât o hidoasă mascaradă a minciunii și a diversiunii represive (99,8% de electori pentru candidații sovietici și 0,2% voturi anulate !!). Acesta este contextul episodului martiric bucovinean din satul Lunca, petrecut în noaptea de 6/7 februarie 1941. Poate nu este eronat să lărgim acest episod martiric bucovinean, alăturând un episod precedent, cel din noaptea de 27/28 ianuarie 1941, când, conform istoricului Petru Grior (director-adjunt al Arhivelor Statului din Cernăuți și director al Centrului de Cercetări Istorice și Culturale-Cernăuți), „peste 150 de locuitori ai satelor Mahala, Buda și Ostrița (Coteni) din fostul județ Cernăuți au hotarât să treacă clandestin în România. Trădați de unul Mărieș, originar din Jucica și însurat în Ostrița, granița a reușit să o treacă doar Ion Lizei. Unii s-au salvat prin fugă, întorcându-se acasă, însă cei mai mulți au fost prinși și împușcați”. Despre episodul martiric din februarie s-a scris destul de mult, la Cernăuți și în Romania. Octavian Voronca, directorul Școlii Medii Generale din Mahala – Cernăuți, cercetând faptele, concluzionează astfel: „Se mai formează un grup de cam 400 de persoane, la care au aderat tineri din alte localități din fostul județ Cernăuți. Din acel lot, vreo 15 erau din Horecea, 15 - din Ostrița cea din dreapta Prutului, 20-25-din Coteni, 10-din Buda, iar 300 - din Mahala. Au încercat să treacă frontiera în direcția Dorohoiului, însă foarte mulți au fost măcelăriți în preajma satului Lunca de grănicerii sovietici, … mulți s-au înecat în apa Prutului, nimerind sub gheața care se spărsese. Au mai rămas în viață doar 57 etc.. Printre cei care și-au găsit moartea au fost Nicolae Bodnari, Ion Boiciuc, Constantin Burcovschi, Nicolae Crăiuț, Ștefan Grigorașcu, Ilie Ilinciuc, Ilie Iuri, Ion Leagu, Florea Maslovschi, Florea Mândrescu, Petru Nandriș, Vasile Nandriș, Petru Popovici, Ion Răuțchi, Ion Vasiliniuc etc.”. După povestirile de mai târziu ale unor oameni din Lunca, cadavrele au fost aruncate în trei gropi comune, săpate nu departe de albia Prutului. Cei care mai aveau suflare, au fost uciși cu lovituri de hârlețe și cu paturile armelor. Primăvara, din cauza ploilor abundente, Prutul s-a revărsat și a înnămolit terenul unde se aflau gropile, peste care au crescut apoi bălării. La întoarcerea armatei române, în iulie 1941, doar o groapă comună a putut fi identificată. Au fost deshumați 107 tineri împușcați în Lunca. Ei au fost aduși și depuși în curtea bisericii din Mahala, iar rudele i-au recunoscut după cojoace, bundițe, încălțăminte, cosițe, după anumite semne particulare. A fost o jale de nedescris. Întru pomenirea lor a fost oficiată o slujbă religioasă, apoi martirii au fost așezați creștinește în cimitirul comunei Mahala. Șirul de cruci albe poate fi văzut și azi, iar victimele masacrului de la 7 februarie1941 sunt considerate în partea locului eroi ai neamului românesc. Despre ceilalți, ale căror sfinte rămășițe au rămas negăsite în lunca Prutului, același Petru Grior poetizează inspirat și vindecător că au rămas sa-și doarmă somnul de veci în Valea Prutului, acolo unde plâng izvoarele și se zămislesc legende și se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile și se eternizează clipele.
Pr. Prof. Mircea BEJENAR
