Sfântul Mucenic Nichita (Romanul) († 372)

Al doilea mucenic, cu numele Nichita, adică „Biruitorul”, care a pătimit martiriul de la goţi în anul 372 pe pământul ţării noastre, după Sfântul Mucenic Sava, este Sfântul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”, alteori „Daco-romanul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec după părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfântul Apostol Pavel, adică Cilicia din Asia Mică. Părinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia, după anul 258.

Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din Câmpia Dunării (poate Valea Argeşului), la începutul secolului IV, şi a învăţat tainele credinţei în Hristos de la Episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei). Călugărindu-se la una dintre mănăstirile din sudul Dunării sau poate în Munţii Buzăului, unde era o mică aşezare monahală cunoscută, tânărul ostaş al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de acelaşi Teofil şi ajunge prezbiter misionar prin sate, catehizând şi botezând mulţi daco-romani şi goţi.

Văzând mai-marii goţilor credinţa şi biruinţa lui asupra păgânilor şi pornindu-se marea persecuţie a lui Athanaric împotriva creştinilor, din anul 372, Fericitul Nichita a fost prins de ostaşi în biserică, pe când slujea, şi ars de viu în faţa sfântului altar, după obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al goţilor, pe care îl purtau într-o căruţă, prin sate.

Sfintele sale moaşte, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creştini şi cinstite cu mare evlavie. Apoi, în anul 451 au fost duse în patria sa străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” în toată Biserica creştină.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 25)