Religia, o constantă între variabilele postmodernităţii

Sociologia religiei s-a concentrat mult timp pe formularea şi argumentarea unor teorii care îşi arată în mod vădit inconsistenţa, neconformitatea cu realitatea de astăzi. Cel puţin în versiunea originală, teoria secularizării, care prevestea declinul religiei şi chiar dispariţia sacrului din spaţiul public, şi-a dovedit nesustenabilitatea, admite sociologul Peter Beyer, în viziunea căruia societatea mondială este în cea mai mare parte secularizată în dimensiunea „laicizării”, dar nu în cea a „implicării religioase”. La fel, predicţiile privind viitorul religiei în contextul globalizării se arată nerealiste având în vedere gradul ridicat de imprevizibilitate, care nu poate fi cuprins de teoriile sociale.

Analizele sociologice privind globalizarea s-au concentrat până acum, în principal, pe capitalismul mondial și pe relațiile transnaţionale și abia recent s-au aplecat asupra relației cu religia. Sunt nenumărate dimensiuni ale relației contemporane dintre globalizare și religie, susţine profesorul de filosofie ­Andrew Dawson de la Universitatea din Oxford, între care determinarea subiectivă sporită a participării religioase, dar şi creşterea diversităţii religioase (pluralizarea), căreia trebuie să-i facă faţă şi creştinismul, respectiv Ortodoxia, dominant în spaţiul răsăritean.

Sunt cel puţin două aspecte care accentuează preocupările religioase. Primul este legat de faptul că globalizarea implică relativizarea societăților și a eului, ridicând probleme cu privire la lume şi sensul omenirii, iar în al doilea rând, aceste procese de relativizare atrag reacții și rezistențe în cadrul societăților spre o definire religioasă a identității și valorilor particulariste. Altfel spus, cu cât lumea se globalizează mai mult, cu atât societățile și indivizii pot simți nevoia să se diferențieze și să tragă limite și identități clare religioase.

Teritoriile și granițele religioase sunt în schimbare, în context global, în special prin diaspore și prin utilizarea tehnologiilor de comunicare. În acest caz, globalizarea este de fapt glocalizare, termen introdus de sociologul Roland Robertson pentru a evidenţia interdependenţa uriaşă dintre global şi local. Localul nu este niciodată destul de „pur” sau în afara globalului, de aceea globalizarea nu înseamnă integrare globală, ci fragmentarea și construcția diverselor enclave (după teza lui Turner a „societăţii enclavă”), care decupează o unitate din mediul înconjurător şi o conectează cu alte locuri „depărtate”. Pe de altă parte, viziunea religioasă asupra lumii este profund preocupată de ideea de „întregime”, ceea ce îl determină pe David Lehmann să definească religia drept „globalizator original”.

Este evident faptul că religia rămâne o constantă în lumea post-post… modernă tot mai fragmentată, realitate care slăbeşte elanul ipotezelor sumbre cu privire la existenţa ei viitoare şi, în plus, goleşte de substanţă noţiuni precum „revitalizarea” sau „revigorarea” religiei. Cum bine scria Clifford Geerz într-un articol din revista Le Monde, în 2006, revenirea religiosului este o noţiune falsă, pentru că religia nu a dispărut. Atenţia ştiinţelor sociale a fost dominată de o presupoziţie evoluţionistă care privea angajamentul religios drept o forţă declinantă, un reziduu de tradiţie ancestrală, erodat de „cei patru cavaleri ai modernităţii”: secularism, naţionalism, raţionalizare şi globalizare.

(Elena Gabriela Zamora, Ziarul Lumina)