Asceza este plămânul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre

Asceza personală a credinciosului, urmând pilda celei monahale, cuprinde răbdarea, înfrânarea, pocăința, îndelunga răbdare, abstinența, postul, privegherea, isihia, osteneala, durerea. Acestea constituie asceza.

Asceza este, înainte de toate, cheia bisericească ce deschide larg ființa noastră intrării lui Dumnezeu. „Chiar dacă ajunge cineva la piscul virtuții, tot are trebuință de osteneala ascezei”, zice avva Filimon, nu mai are nici războaie, nici ispite, nici probleme, dar asceza trebuie continuată. Vrei să-l dobândești pe Dumnezeu? Vrei să fii liturghisitor? Vrei să primești orice dar dumnezeiesc? Vrei curățire, bucurie, libertate, teologie, contemplație? Vrei ca viața ta să fie o liturghie? Faceți doar asta: „Du-te și ostenește-te, căci e nevoie de osteneală și durerea inimii” (Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor). Șezi, zice, la tine acasă și fă-ți lucrarea ta. Nu-ți spun să-ți schimbi viața, pentru că, fiind în societate, ești supus lucrurilor ei neplăcute. Trăind în lumea stăpânită de demonul cel viclean, este firesc să te tulburi și să fii ispitit și adesea să fii supus de către diavol. Ești familist? Ai soție? Lucrul tău este lumesc: să-i placi femeii, iar femeia să-i placă bărbatului (I Corinteni 7, 33-34).

Dacă-ți părăsești această însușire lumească, cum te vei mai înfățișa înaintea lui Dumnezeu? În această lume, care te strânge cu năpastele și cu pățaniile ei, tu ești preotul, iar lumea aceasta devine Sfânta Masă. Trăiește-ți viața ta, dar „ostenește-te”, pentru că e nevoie de „osteneală și durerea inimii”, adică de o viață ascetică lăuntrică și personală. „Căci nu ni se vor da cele vrednice de silință și de osteneală culcându-ne și sculându-ne”. Cuviosul Talasie scrie: „Cel ce iubește pe Iisus se exersează întru dureri”. Vedeți că durerea, asceza, strădania în osteneala duhovnicească, dispoziția lăuntrică de a ședea înaintea lui Dumnezeu, pe cât putem mai cu seamă noaptea, sunt antidotul morții și mijlocul de a dobândi iubirea lui Iisus. Pentru că omul se aprinde prin asceză și prin durere și se umple de o altă putere, de o altă tărie, de un alt cuget, de cugetul Sfântului Duh. Asceza este plămânul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre.

E nevoie așadar de liturghia noastră personală, de comuniunea noastră mistică cu Dumnezeu.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie, pp.188-189, Sursa: Doxologia.ro)