Mircea Radu IACOBAN

Bernard Shaw spunea că „orice progres înseamnă război cu societatea.” Și tot el: „Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înșiși, de aceea orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Cugetare cam acră și destul de cinică, dar, în felul ei, cu acoperire logică – numai că, de-i citită de la coadă la cap, ar putea lăsa impresia falsă că orice persoană nerezonabilă reprezintă un vector al progresului și că orice război cu societatea este purtat în numele unui progres real și benefic respectivei societăți. Văzute astfel, vitejiile penibile ale senatoarei cu megafon i-ar da dreptul să pretindă un locșor în cartea  de istorie a neamului: dacă Ecaterina Teodoroiu a luptat cu nemții la Mărășești, Șoșoacă s-a înfruntat cu vacciniștii pe frontul de la Răchiteni („Sunt nebună de curajoasă, bravo mie că fac ce fac!”), amândouă faptele de arme fiind de la sine orânduite de partea și în numele progresului!

De n-om fi obligați să trecem printre semnele progresului și isprava celor care au distrus statuia lui Ciprian Porumbescu din Copou – doar se știe, părintele Iraclie a exploatat, la Stupca, servitori țigani! În teritoriul filosofiei progresului nu se poate înainta nici cu prejudecăți, nici cu libertine atribuiri de înțelesuri noi unor semnificanți lingvistici obligați să accepte parazite încărcături de sens adăugat. În ultima vreme aud tot mai des că „progresiștii au făcut”, „progresiștii au dres”, ceea ce demonstrează că suferă regretabile deturnări de înțeles un termen care părea cât se poate de bine înrădăcinat la locul lui, neinterpretabil și ocrotit de înregimentări politice – substantivul „progres”.

Ce-i progresul? Dezvoltare ascendentă, mers înainte, propășire, evoluție. Poate chiar mai limpede îi luminează definiția antonimele: decadență, regres, stagnare. Unde-i ascendența în tot ce propun neo-marxiștii? Dar propășirea? De unde și până  unde-s ăștia „progresiști”? Noi, restul lumii, am fi condamnabili reprezentanți ai regresului? „Regresiști” adicătelea? Autointitulările au fost din totdeauna suspecte: Stalin era „tătucul popoarelor” deși popoarele nu i-au legitimat niciodată vreo urmă de tutelă părintească; dimpotrivă. La noi, un oarecare Petre Geamănu se declară „împăratul lumii” (interlope de fapt). Pe la Tg. Jiu a apărut un anume Rodinciuc, „rege al lumii”, care se oferă generos, între altele, să desalinizeze apa mării și să elimine emanațiile de carbon. Poliția indoneziană a arestat de curând alt „rege al lumii”, Agung Segajat, acuzat că a escrocat mii de adepți.

Cu egală îndreptățire își arogă titulatură falsă, aceea de „progresiști”, reprezentanții noii ordini mondiale și ai inculturii… enciclopedice. Par puși pe fapte mari: toată omenirea să gândească precum decid domniile lor, istoria să fie rescrisă, artele jugulate, libertatea conștiințelor anulată. O adevărată Sharia mutilatoare, de sorginte americană!

Cât privește progresul în artă, lucrurile sunt și mai complicate. Filosofia marxistă dă semne că îl acceptă, apelând simplist la invocarea dezvoltării de la inferior la superior și de la simplu la complex, realismul socialist întruchipând exemplar progresul artei moderne! I-auzi! Una e progresul cunoașterii, alta progresul în artă! O fi „Gioconda” un însemn al regresului prin raportare la operele modernității, și mai ales ale falimentarului realism socialist? Este posibilă renunțarea la firescul accent pe geniu? Montarea operei „Aida”, nu demult prezentată în premieră la Opéra Bastille din Paris, cu tancuri în scenă, mormane de cadavre, costume fistichii din toate epocile, și personaje-păpuși sinistre din polistiren expandat, înseamnă obligatoriu un progres? Regizoarea olandeză Lotte de Beer susține că da: „substanța dramei este văzută acum ca o reflectare a perversiunilor contemporane”. Care, de unde și până unde? Verdi era acasă când i-ați sunat la poartă? Oi fi „regresist” fiindcă văd ca și înainte în „Aida” o frumoasă și tristă poveste de dragoste, absolut eternă și profund umană, plasată sub semnul conflictului dintre iubire și datorie?

Bref: ajunge cu joaca, hai să ne cântărim cum se cuvine cuvintele! E de-a dreptul absurd și chiar imoral să etichetăm onorant cu ștampila „progresist” feluritele și profund inacceptabilele năzbâtii neomarxiste ce tind să ne copleșească!