Cezar STRATON

Se spune că o nevastă bună este o comoară la casa omului. Nu, nu fac aluzie ironică la vechea, populara distincţie rustică, atît de dragă misoginilor: „Om (în loc de bărbat)/ Femeie”. Iată, mai jos, ce spunea preotul Sp. la 1720 despre femei. Predica are ca sursă Biblioteca Digitală B.C.U. Cluj, care la rîndul ei a preluat-o din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, apărută la Braşov în 1844. „Natura mă trage ca să iubesc pe femeile, care sânt frumoase, galante, blănde, cinstite, de Dumnezeu temătoare şi îmbrăcate curat şi cu gust, ca şi un cal frumos. Însuşiri ca acestea ştiu eu cum trebue a fi respectate; asemenea ştiu iubi pe femeile care se pricep bine la iconomia casei, care cunosc din căutătura bărbatului voinţa lui; ei! atunci ne râde inima, când bărbatul venind acasă află asfeliu de înger amabil, care pe el îl netezeşte cu albele sale mâni, îl sărută, îl drăgosteşte şi-i zice: Scumpul meu, unde ai îmblat, ce ai făcut, ce ai isprăvit? – şi alte cuvinte dulci ca zăharul. Dacă însă el are acasă o durduită mornăitoare, o vechitură ca şi un armariu (dulap – n.a.) rămas de la străbuni, o ursoaică bursucată, o mâţă sgărietoare şi certareţă, o pele de vezure, ce tot bombăie, mum, mum, mum, care trânteşte uşile una în sus, alta în jos, care şi cănd ese afară ia vătraiu ori cleşte în mănă şi iar se aruncă în ungheţ pe vatră, care-ţi face o fizionomie de buhe însuflătoare de spaimă, carea scoate supele şi zămile tot din oala iadului, şi căte toate de acestea unelte drăceşti, eu nu le iubesc, iubească-le dracu, apoi le şi ducă”. Să citim şi comentariul scris, la 1844, de redactorii „Foii pentru inimă…”, publicaţia braşoveană care recuperase şi publicase spumoasa predică: „Aşa este, că cuvintele părintelui Sp. sânt prea naive? N-avem ce să-i facem; unii oameni sânt făcuţi de la natură, ca nicăiri să nu ştie ascunde adevărul, cu atăt mai puţin dacă se află la preoţi cuvântând din amvon. Ar fi o mare măngăiere, cănd lumea ar putea da de minciună pe părintele Sp. şi noi ne-am bucura, cănd s-ar afla cineva, ca să scoaţă o comisie mixtă, aspră şi dreaptă, care a să cerceteze asupra sfinţiei sale, cum de au cutezat a cuvânta asfeliu şi să dovediască şi să razime cuvintele sale cu pilde culese din oraşe şi sate, de la munţi şi de la cămpii; iar dacă n-ar fi în stare a dovedi, să dea de gloabă (amendă – n.a.) neauzită pănă acuma în analele tribunalelor criminale femeieşti”. Dar, pentru o căsnicie fericită – ori măcar mulţumită! – nu doar femeia, ci şi omul (scuze, bărbatul!) are obligaţii, datorii. Ni le enumeră o altă publicaţie a mijlocului de secol XIX, de astă dată din Muntenia („Săteanul creştin sau partea morală din Foaia Satului”. Lucrată de Serdarul Constantin Aristia. Bucureşti. În Tipografia Sfintei Mitropolii. 1853. Preţul pentru abonaţii carii au plătit înainte este trei sfanţi; dar pentru ceilalţi este cinci sfanţi): „Însă ca să aibă bărbatul drept de a fi iubit de soţiea sa, se cuvine să nu slăbească nici el întru ale sale cuvenite datorii către dânsa; se cuvine a se păstra el tot cu chipul acela, cum era când şi-a dat dreapta înaintea altarului creştinesc, faţă cu legea ca şi cu toţi nuntaşii; se cuvine să nu se târască înaintea nevestei, ca un serv (slugă) făcând orişicum tot dupe voiea nevestei, şi să ajungă a nu mai fi în stare de a-i îndrepta greşelile; nici iar să nu se arate atât de aspru şi crud, încât să fie ca un tiran, care comandă o sclavă (roabă); căci şi una şi alta vatămă căsniciea. Închipuieşte-ţi, omule, o căluşea (o iapă…sic!) frumoasă: căluşaoa este muierea în felul său; dar de inimă mândră, şi de natură chiar un armăsar, femeiesc, dar foarte ager; aşadar vai! de bărbatul călăreţ care nu ştie să-încalece: îl trânteşte căluşeaoa de-i merge fulgii; şi din contra, când ştie călăreţul să strângă frâul bine, să stea drept călare, şi de când în când să-i resfire coama, cu mângâieri voiniceşti, să-i dea uşurel şi din pinteni, câteodată, şi fără veste, atunci armăsarul-căluşea să vezi cum îşi încoardă gâtul, cum îşi fâlfâie coama, cum îşi aruncă picioarele (!? – n.a.), cum învârteşte înferatele copite, cum se mândreşte măsurat şi merge frumos pe drum, ca mirele la nuntă; atunci tot omul care o vede parcă o şi aude zicând: Eu sânt foarte ferice, căci ştie să încalece voinicul meu comandir, şi bine mă caută, pentru că mă iubeşte”. Vorbe vechi, dar mereu valabile. Interesant e că ambele texte arhaice compară femeia cu un cal (respectiv „căluşea”) frumos. Alăturarea nu ar trebui să supere pe nimeni: atît femeile, cît şi caii sînt splendizi, minunaţi, (aproape?) perfecte creaţii ale Naturii. (2016).

(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)