Trăirea liturgică a dogmei la început de an bisericesc

An de an creştinul parcurge sufleteşte acelaşi şir de sărbători, pătrunzând tot mai mult tainele acestor nestemate ale imnografiei liturgice aşternute înţelept chiar de la începutul noului an bisericesc. Despre sensurile adânci ale sărbătorilor ce gravitează în jurul datei de 1 septembrie ne-a vorbit părintele prof. Florian Boitan, de la Biserica „Sfânta Treime“ - Delea Veche din Bucureşti.

Preacucernice părinte profesor, de ce a rămas până astăzi în tradiţia noastră ziua de 1 septembrie ca început al anului bisericesc?

Începutul anului bisericesc rămâne pentru Biserică ziua de 1 septembrie, ţinută chiar cu o pregătire prealabilă din partea credincioşilor. Însă, pentru că nu a fost şi nici acum nu este zi liberă, în care să nu se lucreze, din această cauză credincioşii nu pot merge toţi la biserică în această zi pentru a mulţumi Domnului. De aceea, de multe ori, ea pare că trece ca un lucru secundar în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Începutul anului bisericesc are însă o importanţă deosebită în viaţa creştinului, pentru că el are acum prilejul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile primite, roadele pământului. Acum se aduc la biserică prinoase de struguri, de pâine nouă, de vin nou, ca recunoştinţă pentru darurile primite în viaţa de zi cu zi şi pentru toate roadele pământului pe care Dumnezeu i le-a dăruit.

Acum este şi un sfârşit, şi un început: este sfârşitul anului bisericesc care a trecut, cu strângerea roadelor şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru darurile bogate, pentru binecuvântarea cununii anului ce a trecut, dar este acum şi un prilej de a cere binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noile lucrări. Se sfârşesc lucrările pentru recoltarea roadelor pământului, dar totodată se începe semănatul. S-a recoltat şi se seamănă. De aceea, mai ales la sate, acum, la 1 septembrie, se aducea mulţumire lui Dumnezeu, dar totodată se cerea binecuvântarea Lui pentru semănat, iar aceste rugăciuni, pentru arat şi semănat, se găsesc în Molitfelnic.

De ce s-a hotărât începerea anului bisericesc toamna şi care este sensul tainic al aşezării marilor sărbători bisericeşti din jurul acestei date?

Sfârşitul anului bisericesc se găseşte, aşa cum ştim, sub binecuvântarea a două mari sărbători: Adormirea Maicii Domnului şi Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, iar începutul noului an bisericesc este sub harul altor două mari sărbători: Naşterea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci. Să revenim însă la sfârşitul anului bisericesc, la praznicul cel mare al Adormirii Maicii Domnului. Acest praznic de cinstire şi de preamărire al Sfintei Fecioare Maria cuprinde în el şi ne redă toată dogma în cinstea Sfintei Fecioare Maria, ca Născătoare de Dumnezeu, ca Maică a Domnului şi ca ocrotitoare a credincioşilor. Pentru creştini, Adormirea Maicii Domnului reprezintă o încununare a supunerii Sfintei Fecioare Maria voii Tatălui Ceresc: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), viaţa sa fiind o permanentă împlinire a voii lui Dumnezeu prin smerenie. Ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, L-a întrupat, L-a arătat şi L-a făcut cunoscut lumii. Păstrându-se în feciorie, în curăţie şi în sfinţenie şi umbrită fiind de Duhul Sfânt, ea nu a avut păcate personale, păcatul strămoşesc fiindu-i curăţit când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ei. Ea nu putea să-L întrupeze pe Fiul lui Dumnezeu având păcatul strămoşesc. Noi învăţăm că ea s-a născut cu păcatul strămoşesc, spre deosebire de catolici, care cred că n-a avut nici păcatul strămoşesc, dar a fost curăţită de păcatul originar când Duhul Sfânt S-a pogorât ca să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul trebuia să ia firea omenească tocmai pentru a o curăţi şi aduce la starea cea dintâi, a omului creat şi aşezat în Rai. Pentru această lucrare a Sfintei Fecioare Maria, ea este acum preamărită şi cinstită mai presus de heruvimi şi de serafimi, mijlocind înaintea Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră. Tocmai de aceea praznicul acesta este o sărbătoare de bucurie pentru toată creştinătatea şi nu unul de întristare. Cât a fost pe pământ, ea a fost fiica Tatălui Ceresc, Mama Fiului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Mireasa Duhului Sfânt. Ea a fost ocrotitoare şi rugătoare pentru oamenii din ţinutul în care ea a vieţuit cu trupul, iar acum, prin adormirea ei şi înălţarea acesteia cu trupul la cer de către Fiul ei iubit, ea este ocrotitoarea şi păzitoarea întregii Creştinătăţi, din tot locul şi din tot timpul. Ea este acum Chipul Bisericii, pentru că ea naşte, ca şi Biserica, fii ai Părintelui Ceresc, fraţi prin har ai Mântuitorului Hristos şi temple ale Sfântului Duh. De aceea praznicul acesta este unul cu totul deosebit, nefiind un praznic de întristare pentru că ea a adormit, ci, din contră, o sărbătoare de o mare bucurie duhovnicească. Aşa ar trebui să prăznuim această sărbătoare şi să nu ne îndoim, cum a început să apară pe ici-pe colo ideea că la Adormirea Maicii Domnului nu trebuie să te bucuri, nu trebuie să zici „La mulţi ani!”. Dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm, căci acum noi o avem pe Maica Domnului ocrotitoarea şi păzitoarea noastră, a tuturor. Pe aceasta „mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel Ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc”, aşa cum frumos subliniază condacul praznicului. Ea, izvorul Vieţii, s-a pogorât în mormânt, dar mormântul s-a făcut scară spre Cer. După Adormirea Maicii Domnului, preacuratul ei trup, care a încăput pe Dumnezeiescul Fiu şi Mântuitor al Lumii, a fost ridicat de Fiul ei la ceruri, aşa cum citim în Sinaxar. Ea s-a arătat Sfântului Apostol Toma, care nu fusese la adormirea ei, dându-i binecuvântare, precum şi omoforul, ca încredinţare că ea este şi cu trupul înălţată la ceruri.

După Învierea Mântuitorului Hristos, Care este Pârga Învierii noastre, Sfânta Fecioară Maria a început această pârgă a Învierii neamului omenesc. Ea a fost şi cu trupul înălţată la cer pentru că nu se putea ca trupul fecioresc şi plin de Duhul Sfânt care a încăput pe Fiul lui Dumnezeu să vadă stricăciunea, să rămână în mormânt. Aşa cum Sfânta Fecioară Maria s-a dăruit şi L-a iubit pe Fiul lui Dumnezeu, tot aşa şi Mântuitorul Hristos a iubit-o pe Maica Sa ca pârgă a firii neamului omenesc.

Cinstim apoi Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, căci el a fost cel care L-a arătat pe Mântuitorul ca Miel al lui Dumnezeu Care a venit să ridice păcatele lumii. Îl prăznuim acum, după mesajul troparului, căci a fost rânduiala lui Dumnezeu ca să meargă şi să propovăduiască şi celor din iad bucuria sosirii mântuirii lor, căci el văzuse şi botezase pe Mântuitorul lumii şi auzise glasul Părintelui Ceresc.

Care este mesajul duhovnicesc al sărbătorilor cu care începe anul bisericesc?

Începutul anului bisericesc stă sub binecuvântarea a două praznice: Naşterea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci. În decursul unui an bisericesc, noi nu comemorăm, ci trăim istoria vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos pentru mântuirea lumii. În fiecare an bisericesc noi urmăm acest itinerar. La 1 septembrie începem cu crearea lumii, cu căderea omului în păcat, aflându-ne în perioada aceasta de aşteptare a venirii Mântuitorului, perioada Octoihului, în care, desigur, trebuia să apară zorii mântuirii, care se arată tocmai prin naşterea Sfintei Fecioare Maria. Tocmai acesta este mesajul troparului sărbătorii: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”. Dacă praznicul Adormirii, cu care încheiem anul bisericesc, este unul al împlinirii bucuriei şi nădejdii noastre în ocrotirea Maicii Domnului, prin care am primit mântuirea, căci trupul pe care Mântuitorul l-a purtat a fost luat din pântecele Sfintei Fecioare Maria, la sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului trăim bucuria ivirii zorilor mântuirii, pentru că acum se naşte aceea din care Mântuitorul Hristos Se va întrupa pentru mântuirea noastră.

Avem apoi sărbătoarea Înălţă­rii Sfintei Cruci, tocmai pentru că bucuria mântuirii vine prin Sfânta Cruce: „că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea” cântăm la Utrenie. Crucea este semnul şi garanţia mântuirii noastre. Noi ţinem şi cinstim Sfânta Cruce pentru că ea este Altarul de jertfă al Domnului. Pe cruce Mântuitorul l-a împăcat pe om cu Dumnezeu prin vărsarea sângelui Său dumnezeiesc şi a şters păcatele lumii. Pe cruce răstignit fiind, El S-a rugat Părintelui Ceresc: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), nu numai pentru cei din timpul acela, ci pentru toţi până la sfârşitul veacului. Bunătatea lui Dumnezeu este pe Sfânta Cruce, semnul dragostei lui Dumnezeu este Sfânta Cruce.

De aceea, iată, avem mai întâi praznicul Naşterii Maicii Domnului, care este un mare prilej de bucurie, căci dintr-însa Se va naşte Mântuitorul lumii, iar apoi avem Înălţarea Sfintei Cruci, prin care Mântuitorul a realizat mântuirea noastră şi prin care noi primim bucuria mântuirii, precum a suspinat Psalmistul David şi cu el omenirea întreagă: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale” (Psalmul 50, 13).

(Sursa: Ziarul Lumină)